câțiva nori
Luni
24/11°C
Marți
25/13°C
Miercuri
23/11°C
Comuna Siliștea este situată în partea central-vestică a județului Constanța, la o distanță de 19 km de orașul Medgidia. Vecinii comunei sunt:
Comuna include satele Siliștea și Țepeș-Vodă.
Zona Siliştea se înscrie în subgrupa hidrografică tributară fluviului Dunărea, aflat la 6 km distanţă, în vest.
Comuna este străbătută pe direcţia NE – SV de văile Siliştei şi Ţepeşului, care se varsă în Dunăre. În teritoriu nu există ape curgătoare cu debit permanent, apele provenite din ploile torenţiale scurgându-se pe cele două văi, predispunând satele comunei Siliştea la inundaţii.
Acumularea apelor subterane în zona Siliştea constituie următoarele categorii de acvifere:
• acvifere de mică adâncime, cantonate în nivelele permeabile din cadrul depozitelor loessoide de vârsta cuaternară, precum şi la limita dintre loessuri şi partea terminală a depozitelor cretacice ce se dezvoltă în zonă;
• acvifere de mare adâncime, dezvoltate în sistemul de fisuri şi goluri de dizolvare ale formaţiunilor carbonatate de vârstă Jurasic superior – Cretacic inferior. Conţine ape subterane sub presiune şi este cantonat în depozitele predominant calacaroase, precum şi în depozitele subiacente.
Adâncimea pânzei freatice variază între 1,40 m pe firul văilor şi 25-30 m pe formele de relief înalte.
Influenţa climei a fost hotărâtoare asupra vegetaţiei. Flora este variată şi interesantă, având legătură cu flora câmpiei Munteniei şi Olteniei. Amintim ruscuţa primăvăratică (Adonis vernalis), paeonia romanica, pesma (Centaurea orientalis), precum şi buruienile din culturi, care apar primăvara timpuriu, când semănăturile sunt invadate cu plante care au o scurtă perioadă de vegetaţie ca: flămânzica (Draba verna), şopârliţa (Veronica polita), care constituie un pericol pentru culturi, deşi frecvenţa e redusă şi talia mică. În a doua jumătate a lunii aprilie apar buruienile de talie mai înaltă, foarte păgubitoare pentru toate culturile, ca: Senecic vernalis sau muştarul de câmp, cu o densitate de 400-500 plante la m.p. În a doua jumătate a verii, în culturile prăşitoarelor apare rochiţa rândunicii (Con volvulus arvensis) şi macul cornut (Glaucium corniculatum). Flora ruderală apare pe marginea drumurilor şi pe locurile virane la marginea satelor. Frecvente sunt troscotul (Polygonum aviculare), ciocul berzei (Erodium cicutarium), nalba (Malva silvestris), urda vacii (Lepidium draba), mixandra sălbatică (Eryssimum repaudum) etc. Mai putem întâlni şi arbuşti ca măceş şi porumbar. Vegetaţia lemnoasă se caracterizează prin specii amestecate de fag, stejar, carpen, deşi arborii sunt rari ca oazele unui pustiu. Suprafaţa împădurită a scăzut şi datorită parcelărilor efectuate în anii 1886-1890, 1895, 1903, 1906.
Faunistic, se înregistrează dominarea rozătoarelor şi a păsărilor, dar şi reptile. Ca animale specifice zonei de stepă din care face parte comuna Siliştea, amintim popândăul, şoarecele de câmp, orbetele mic, şobolanul, iepurele, hârciogul, vulpea. Din categoria păsări, amintim prepeliţa, vrabia, cioara, graurul, pupăza, potârnichea, coţofana, uliul porumbar şi uliul şerpar. Specia reptilelor este bine reprezentată de şopârlă.
În comuna Siliştea predomină solurile tipice de climat arid, cel mai întâlnit fiind cernoziomul, cu o fertilitate naturală medie, fiind propice culturilor cerealiere, a plantelor tehnice, etc. şi care necesită lucrari de îmbunătăţiri funciare, în special de irigaţii pentru obţinerea unor producţii agricole mari. Solul predominant al comunei Siliştea este cernoziomul castaniu carbonatat, aşezat pe un strat de loess. Orizontul arabil este de 32,57 cm, cu un conţinut mijlociu de humus, dar foarte bogat în calcar, având reacţie alcalină pe tot profilul. Din cauza carbonatării şi secetei de vară, mobilizarea elementelor fertilizante este nesatisfăcătoare. Textura este lut – nisipoasă. Pentru ridicarea capacităţii productive, se recomandă completarea deficitului de apă prin irigaţii, efectuarea lucrărilor agricole la timp şi de bună calitate, combaterea buruienilor, fertilizarea organică şi minerală în dozele recomandate, precum şi combaterea eroziunii solului.
În subsolul comunei predomină calcarul, conglomeratele şi şisturile verzi.
Zona Siliştea se încadrează în compartimentul Sud Dobrogea al Platformei Moesice, cu un fundament cutat, alcătuit din şisturi cristaline mezo şi epimetamorfozate şi o cuvertură sedimentară formată din depozite paleozoice, terţiare şi cuaternare slab cutate sau necutate, caracterizate prin grosimi relativ mici şi cu lacune sedimentare numeroase, datorită frecventelor mişcări pe verticală.
Coloana litologică a arealului comunei Siliştea se caracterizează prin apariţia cuverturii mezozoice depuse direct peste fundamentul cristalin, acoperită la rândul ei de formaţiuni cuaternare.
Peste argilele roşcate cuaternare sau direct peste depozitele cretacice urmează o argilă nisipoasă roşcată,, apoi depozite loessoide alcătuite din prafuri nisipoase, nisipuri prăfoase gălbui, macroporice cu concreţiuni calcaroase individualizate sau în reţea.
Dobrogea constituie o mare unitate naturală bine individualizată, datorită absenţei de ape şi înconjurării ei spre vest, nord şi est de zone joase depresionare, cât şi trăsăturilor morfologice geografice proprii. „Dobrogea prezintă un climat tipic temperat – continental cu influențe de ariditate și face tranziția între spațiile vecine asemănătoare – Câmpia Bărăganului la Vest, Podișul Prebalcanic la Sud și Stepa din nordul Mării Negre. Un fenomen propriu Dobrogei este aridizarea sau pericolul deșertificării (conform normativelor F.A.O.).” Comuna Siliștea, situată în zona centrală a județului Constanța, are o poziție fizico – geografică a teritoriului care influențează cadrul natural, profilul demografic și dezvoltarea economică a întregii zone. Anume, altitudinile relativ mici, existența unor forme de relief domoale, prezența solurilor de tipul cernoziomurilor cu fertilitate mare au permis dezvoltarea unei agriculturi intensive, moderne.
Relieful Dobrogei a fost studiat de un mare număr de geologi, începând cu Gh. Munteanu-Murgoci (1912) şi de geografi: Emm. de Martonne (1924), C. Brătescu (1928), A. Nordon (1930), Ş. Dragomirescu şi E. Nedelcu (1965), I. Rădulescu (1965), I. Marin (1972), Gr. Posea (1980) ş.a. „Dobrogea este o largă peneplenă care îşi etalează structurile la suprafaţă şi în care eroziunea diferenţială a realizat forme structuralo-petrografice, după înălţarea de la sfârşitul pliocenului şi din cuaternar. (…)Aceasta nu se impune ca abrupt în relief din cauza nivelării, dar ceva mai către nord, în marginea Dobrogei Centrale se înşiruie martori din calcare mezozoice. Structura de suprafaţă este formată dintr-o placă de calcare sarmatice, variate ca duritate, orizontale şi foarte carstificate, acoperite de loess. Este deci o suprafaţă structurală, fragmentată de văi, în principal seci din cauza carstului.” Regimul climatic temperat-continental caracteristic județului Constanța este influențat de poziția geografică, situându-se între Dunăre și Marea Neagră, precum și de particularitațile fizico-geografice ale teritoriului. În zona litorală, climatul temperat-continental prezintă o influență marină. Climatul maritim este caracterizat prin veri a caror caldură este atenuată de briza mării și ierni blânde, marcate de vânturi puternice și umede ce bat dinspre mare.
Valorile temperaturilor medii anuale variază între 100C în nordul și centrul judetului și peste 110C în sud. Variațiile multianuale nu depășesc 40C.
Podișul Medgidiei este situat între Podișul Casimcei la nord și Valea Carasu la sud, fiind extins pe direcția est-vest. Fundamentul acestui podiș este format din șisturi verzi, peste care s-au depus formațiuni mai noi-jurasice, cretacice, eocene, tortoniene și sarmațiene. Acest podiș se caracterizează printr-o puternică fragmentare datorită activității erozive a apelor curgătoare. Văile au aspect asimetric, malul stâng fiind mai înalt. Aspectul general al podișului este dat de dealurile ușor ondulate, care coboară în pantă domoală spre Valea Carasu.
Temperaturile medii anuale înregistrate sunt între 11°C şi 13°C. Ele cresc treptat de la sfârşitul lunii ianuarie până în luna aprilie. Spre sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai temperaturile cresc brusc cu cel puţin 6°-8°. În continuare temperaturile se menţin destul de ridicate, la 18°-24° în medie. Din luna octombrie temperaturile scad lent, ajungând în cele mai multe cazuri ca temperaturile lunii decembrie să fie productive.
Clima în zona centrală a județului Constanța are un caracter stepic. Este excesivă iarna, ca şi vara. Călătorii străini relatau că lipsa apei a dat naştere diferitelor maladii.
Regimul vântului este determinat de caracterul, frecvenţa şi succesiunea sistemelor barice, dar şi de circulaţia atmosferică complicată de diferite forme de relief şi de alte condiţii fizico-geografice locale.
În Dobrogea, şi cu precădere în zona centrală şi sudică, ,,vântul este într-adevăr unul din elementele naturii care atrage îndeosebi atenţia călătorului.”
Aerul rece vine din direcţia nord-est spre sud-vest şi dă naştere vântului dinamic – Crivăţul – „un vânt dominant, de o mare intensitate, care aduce geruri puternice cu efecte dăunătoare. El spulberă zăpada lăsând semănăturile fără această cuvertură protectoare.” Dacă iernile sunt blânde, cauza este vecinătatea cu Marea Neagră, care încălzeşte aerul cu căldura acumulată de ea în timpui verii (marea, păstrând temperaturi mai mari decât pământul, vara răcoreşte aerul cu apele ei răscolite de vânt şi prin evacuare consumă multă căldură).
O frecvenţă mai mică are vântul din direcţia sud-vest numit de localnlci ,,Cornul caprei”, un vânt călduţ, care la începutul primăverii topeşte zăpezile, de unde şi versurile:
,,Vântul de la miazăzi cu zăpadă se hrăneşte
Într-o noapte şi o zi el pe toată o topeşte.”
Vara aduce ploaie.
Pe aici mai bate rar şi vântul de la răsărit denumit de localnici ,,Vântul de jos”, adică dinspre mare.
Cel mai periculos vânt care bate vara este vântul de la vest, denumit şi „Traistă goală”.
,,O privelişte obişnuită în Dobrogea sunt şi vârtejurile de praf, nişte cicloane în miniatură. Acestea aleargă în chip de coloane peste ogoarele uscate şi peste drumuri măcinate de căruţe, stârnind pulberea până în slava cerului, până ce, trecând peste păduri sau regiuni pietroase, dispar din ochi.” Vântul predominant este cel care bate în direcția N-NE, caracterizându-se printr-o umiditate redusă vara, în timp ce iarna aduce viscole și geruri.
La Siliștea aceste fenomene erau frecvente în perioada verii, stârnind uimirea copiilor, care umblau desculţi pe uliţele satului, în aşteptarea picăturilor de ploaie care să-i răcorească. Vânturile sunt Crivăţul şi Austrul. Adeseori, vara, suflă un vânt foarte cald, de la sud, pe care populaţia stepei îl numeşte „Sărăcilă”.
Precipitatiile anuale variază între 400 mm și 500 mm, zona cea mai săracă în precipitații fiind litoralul, unde valoarea cantității de precipitații se situează sub 400 mm. Circulația maselor de aer este influențată iarna de anticiclonul siberian, care determină reducerea cantităților de precipitații, iar vara anticiclonul Azorelor provoacă temperaturi ridicate și secete. Influențele Mării Negre se resimt prin toamne lungi și călduroase și prin primăveri târzii și răcoroase.
Informaţii despre clima Dobrogei din epoca antică ne-a lăsat poetul Ovidiu, în „Tristia” (III, 10).
Iată cum descrie iarna la Tomis (Constanţa) poetul roman:
„Vai însă, când soseşte posomorâta iarnă…
Priveşti într-o grămadă zăpezi de două ierni.
Şi-atâta-i de cumplită furtuna deslănţată
Încât răpeşte case ducându-le departe
Şi turnuri majestoase în praf le risipeşte,
Se zguduie atuncea din temelie polul,
De spaimă se-nfioară sălbatecele ginţi!
Şi barbarul îmbracă nădragi şi piei informe,
Cât din a lui făptură de-abia se văd obrajii;
Dar până şi prin blană dă gerul în putere;
Şi pulberea de gheaţă pe barbă scânteiază;
Şi te cuprinde groaza când sloiuri cristaline
Se-ncheagă printre plete şi se ciocnesc cu freamăt
L-a capului mişcare; şi-n vas îngheaţă vinul
De-l scoţi în bolovani, păstrând figura oalei
Şi-n loc de-a soarbe spumă, mănânci bucăţi de vin.” (Trad.B.P.Hasdeu)
Au fost iernile în Dobrogea şi pe ţărmurile Mării Negre atât de aspre, după cum le descrie Ovidiu?
Nu era oare o exagerare a poetului, care, fiind obişnuit cu clima caldă a Italiei, i se părea şi mai aspră iarna din aceste regiuni?
Ierni foarte aspre au fost înregistrate, în aceste părţi, în anii 396, 270 şi 66 înainte de Christos. Se mai pomenesc apoi grozavele ierni din anii 869, 974, 1011, 1133, 1232, 1316, 1453,1620 d.Chr. În iernile acestea – scriu cronicarii bizantini – „vinul şi oţetul îngheţară în butii şi fură tăiate cu topoarele şi vândute după greutate…” (Akcham, Constantinopol, Martie 1928).
Iată că Ovidiu a avut dreptate când a scris „Tristia”:
„Şi-n loc de-a soarbe spumă,
Mănânci bucăţi de vin…”
Clima Dobrogei este continentală; iar în regiunea de sud a litoralului Mării Negre (Ekrene-Balcic-Cavarna) este intermediară între cea continentală şi mediterană. Se pomeneşte de seceta mare din anul 1896 şi de o mare rupere de nori, care a provocat dezastre la Caraomer şi în valea Mangaliei în anul 1900 (17 august). Valea spre Mangalia a fost acoperită de un şuvoi imens de apă, adânc de 6-8 m. În Dobrogea s-au înregistrat veri secetoase, când nu a plouat 100 de zile în şir.
Sub aspect pluviometric Dobrogea poate fi caracterizată cu o densitate mică sau chiar lipsa reţelei geografice superficiale permanente. Particularităţile reţelei hidrologice sunt impuse de litologie şi tectonică. Astfel, în jumătatea sudică a Dobrogei, prezenţa compactă sub loess a unei serii calcaroase ce atinge grosimi de sute de metri, structura de platformă şi energie de relief mică favorizează infiltrarea apelor şi reducerea scurgerilor. Unele observaţii hidrologice asupra apelor freatice din Dobrogea de sud au evidenţiat faptul că bazinele subterane, pantele sunt înclinate către cele două nivele de bază permanente: Dunărea şi Marea Neagră. Unele pante din domeniul freatic au o orientare uniformă, altele neuniformă şi chiar haotică. O dovadă o constituie neconcordanţa cumpenei de apă, a reţelei hidrografice de suprafaţă cu cea subterană.
Populaţia localităţii se alimenta în trecut numai cu apă potabilă din fântânile existente. La zidirea unei fântâni se lucra 3-4 ani şi se plăteau 300-400 de lei, atunci când o găină costa 0,20 lei. Apa se scotea cu burduful din pânză groasă de doc. Burduful era legat de o frânghie lungă de 70-80 m., care era trasă de un cal. Mergând, acesta înşira frânghia pe un depănător şi scotea burduful plin cu apă bună şi rece, ce se aducea acasă cu sacaua trasă şi ea tot de cal.
Precipitaţiile ce cad în această parte a Dobrogei sunt scăzute, valorile fiind cuprinse între 10 mm şi 400 mm. Sunt luni în care precipitaţiile sunt foarte scăzute, dar şi luni cu precipitaţii mari. În cursul unui an ploile sunt repartizate astfel: toamna, pe la sfârşitul lunii octombrie şi în luna noiembrie cad ploi mărunte, care durează 2-3 şi 4 zile, de unde şi zicala ,,plouă ca prin sită”. Primăvara cad ploi mărunte la început, iar spre sfârşit, ploi mari şi repezi, însoţite de descărcări electrice. Vara plouă mai puţin. Ploile sunt repezi şi se scurg iute, iar pământul se zvântă într-o oră.
Mărturiile de la sfârşitul secolului al XIX-lea relatau că pământul este acoperit cu buruieni înalte şi mai ales cu pelin, iarna este uscată şi „satul nu are nici o floare.”[1] Influenţa climei a fost hotărâtoare asupra vegetaţiei. Flora este variată şi interesantă având legătură cu flora câmpiei Munteniei şi Olteniei. Amintim ruscuţa primăvăratică (Adonis vernalis), paeonia romanica, pesma (centaurea orientalis), precum şi buruienile din culturi, care apar primăvara timpuriu, când semănăturile sunt invadate cu plante care au o scurtă perioadă de vegetaţie ca: flămânzica (draba verna), şopârliţa (veronica polita), care constituie un pericol pentru culturi, deşi frecvenţa e redusă şi talia mică. În a doua jumătate a lunii aprilie apar buruienile de talie mai înaltă, foarte păgubitoare pentru toate culturile, ca: senecic vernalis sau muştarul de câmp cu o densitate de 400-500 plante la m.p. În a doua jumătate a verii în culturile prăşitoarelor apare rochiţa rândunicii (con volvulus arvensis) şi macul cornut (glaucium corniculatum). Flora ruderală apare pe marginea drumurilor şi pe locurile virane la marginea satelor. Frecvente sunt trascotul (polygonum aviculare), ciocul berzei (erodium cicutarium), nalba (malva silvestris), urda vacii (Lepidium draba), mixandra sălbatică (eryssimum repaudum) etc.
Vegetaţia lemnoasă se caracterizează prin specii amestecate de fag, stejar, carpen, deşi arborii sunt rari ca oazele unui pustiu. Suprafaţa împădurită a scăzut şi datorită parcelărilor efectuate în anii 1886-1890, 1895, 1903, 1906.
„Datorită climatului secetos, fauna este săracă. Se întâlnesc lăcuste, broasca ţestoasă de uscat (testudo graeca), rozătoare dăunătoare agriculturii. Uneori apar pe câmp căprioare, iepuri şi vulpi.”[2]
În județul Constanța s-au dezvoltat specii de plante care s-au adaptat condițiilor climatice de umiditate redusă, caracteristice vegetației de stepa (elemente floristice est-europene si specii mediteraneene si balcanice) și celei de nisipuri (zona îngusta de-a lungul litoralului Marii Negre).
Specificul faunei este determinat de condițiile naturale ale județului – în zona litoralului întâlnindu-se diferite specii de reptile si mai multe specii de pescăruși. Printre animalele care traiesc pe teritoriul județului se numara iepurii, dihorii, lupii, vulpile etc.
Scurt istoric al satelor comunei Siliștea
Încercarea de a schiţa trecutul istoric al unei localităţi, de a-i descifra coordonatele şi principalele elemente componente, cere – înainte de toate – pentru oricare loc şi pentru oricare timp, analiza a cât mai multe fapte istorice, concrete, cât mai sigure, cât mai semnificative, care să poată ajuta istoricul la rânduirea selectivă a unui material vast. Cele mai vechi urme materiale care atestă existența omului în perimetrul care delimitează satele care au format Comuna Siliștea de-a lungul vremurilor sunt din epoca neolitică.
Observația aspectelor privitoare la istoricul Comunei Siliștea „trebuie să fie sinceră, obiectivă. Nu e suficient că vrem și să credem că vedem cu exactitate lucrurile și că le reproducem întocmai. În materie științifică se impune nu numai corectitudinea intențiilor, ci și un examen riguros al tuturor posibilităților de falsificare legate atât de marginile puterilor omenești, cât și de mediul social înconjurător care ne impune o anumită optică și ne leagă de o anumită perspectivă.”
„Este lucru cunoscut de toți că Dobrogea reprezintă pentru țară nu numai o întindere de pământ, unde românismul a reclădit viața de civilizație și munca pe care a moștenit-o de la strămoși, dar și un factor de mare importanță în dezvoltarea viitoare a României, prin faptul că ea deschide calea mărilor și înlesnește în mare măsură comerțul nostru cu țările apusene.”
Nu stă în intenţia noastră a schiţa în lucrarea de faţă tabloul complet al istoricului localităţii. Ne-am îndreptat atenţia, nu întâmplător, asupra evenimentelor din prima jumătate a sec. al XX-lea. Comuna Siliștea a cunoscut în chip constant, în această perioadă, împrejurări istorice, legate de cele ale Dobrogei și României.
Interesându-ne de tot ceea ce s-a produs la începutul sec. al XX-lea, ne vom îndrepta atenţia spre ceea ce considerăm a fi însemnat în această perioadă pentru Siliştea – ca o moştenire a perioadelor anterioare.
Volumul de faţă cuprinde documente de arhivă şi mărturii publicate în paginile unor periodice şi lucrări ştiinţifice cu profil istoric. Perioada avută în vedere (prima parte a secolului al XX-lea) este una deosebit de importantă pentru evoluţia istorico-economică, socială, politică şi culturală a satelor care au format Comuna Siliştea. Dorinţa noastră a fost aceea de a îmbunătăţi zestrea ştiinţifică despre istoria Dobrogei.
În ceea ce priveşte paleta tematică a volumului, am abordat temele privind legendele şi adevărul istoric despre întemeierea satelor, evoluţia economică, politică şi socială a acestora, cu un accent deosebit pe perioada 1878-1950.
Am încercat să prezentăm documentele reprezentative existente în Arhivele Naționale ale României din București și Serviciul Județean al Arhivelor Naționale, Filiala Constanța, care vorbesc despre evoluţia satelor comunei Siliștea, schimbările pe care le-au suferit de-a lungul timpului, convieţuirea paşnică a oamenilor locului (români, turci şi tătari), lupta lor comună pentru dezvoltarea comunei şi apărarea bunurilor în perioada războaielor mondiale și cea comunistă.
Vorbind despre ţinutul dintre Dunăre şi Mare, Constantin Brătescu îl caracteriza ca un drum al vântului, şi locul pe unde „cerul curge întruna peste această provincie pe care o zvântă de umezeală.”
Dobrogea este „o provincie situată dincoace de muntele Haemus (Balcani) şi se întinde de-a lungul Dunării, de la Dristor în România (sic), până la gurile acestui fluviu.”
În aşezările antice şi medievale, în locuri izolate, prin văi sau prin grindurile bălţilor s-au descoperit monede interesante, dovada dezvoltării economice şi întrebuinţării lor în circuitul comercial din Dobrogea.
Săpăturile arheologice si recunoașterile de suprafață efectuate pe teritoriul județului Constanța au permis abordarea unor aspecte complexe ale civilizației geților din Dobrogea. Au fost făcute descoperiri importante în apropiere de Siliștea, mai numeroase la Medgidia și Tortoman. Este o dovadă a continuității vieții economice și sociale a oamenilor în această zonă. Un exemplu este prezentat de Mihai Irimia în articolul „Noi mărturii arheologice privind a doua epocă a fierului” din revista Pontica XXIV, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, 1991, pag. 109, unde vorbește despre descoperirile făcute la „Cariera de caolin” a unor materiale arheologice care au fost recuperate de la Școala nr. 5 , donație a prof. Gafar Ekrem și Liceul nr. 3, donație a prof. Mariana Crivețeanu.
O imagine a Dobrogei medievale o întâlnim în scrierile lui Dimitrie Cantemir. Trecând pe aici, în călătoriile sale spre Istanbul, marele savant român vorbește despre turcii ospitalieri ai Dobrogei și despre populația creștină. ”Toată țara e numai șes, o câmpie vastă – scrie Dimitrie Cantemir – fără râuri, fără păduri, numai la extremitatea ei, aproape de Dristor, este o pădure pe care turcii o numesc Deli-orman, sau pădurea nebună. Locuitorii ei sunt de origine turcă și au venit din Asia, dar astăzi se numesc citaci și sunt vestiți pentru marea lor ospitalitate. Dacă trece vreun călător prin satul lor, fie el de orice neam sau religie ar fi, toți capii de familie ies în fața porții și în modul cel mai prietenesc îl poftesc a intra în casa lor și a primi să șează la masă. Acela, apoi, a cărui invitație a primit-o călătorul, îl ține la el trei zile cu cai cu tot, dacă nu sunt mai mulți de trei, și-l ospătează fără nicio plată și cu atâta curtenie, încât abia li se mai poate găsi pereche în lume. Ei îi pun dinainte ouă, miere – de care țara e îmbelșugată – și turtă coaptă în spuză, dar e foarte fină și gustoasă. E de notat că ei pregătesc câte o cameră anume pentru primirea oaspeților, având în mijloc un cămin înconjurat din toate părțile de paturi, unde călătorii se pot întinde comod, după a lor plăcere.” „În lucrarea sa „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir relata că în anul 1568, hanul tătarilor, din ordinul sultanului Selim al II-lea, a strămutat în Bugeac 30.000 de nogai (tătari), iar câteva decenii mai târziu diacul moscovit Trifon Korobeinikov, trecând prin Dobrogea spre Constantinopol, îi semnala pe tătari la Medgidia (pe Valea Carasu).”
O privire de ansamblu a hărţilor vechi ale Dobrogei, din secolul al XIX-lea, ne duce la aprecierea că unele sate şi-au schimbat denumirea după unirea Dobrogei cu patria mamă, altele şi-au menţinut-o. Astfel, comparând hărţile din 1887 şi din 1900, se observă menţionarea topografică a unor localităţi sau dispariţia acestora. Călătorii străini care au trecut prin Dobrogea „cu lipsa ei de lemn, cu focul aprins din tizic, cu caii cei iuţi care vin după cei moldoveneşti, cu locuitorii ei ospitalieri”, au lăsat informaţii preţioase despre satele dobrogene. Alcătuind statistica elementului musulman în Dobrogea, baronul d’Hoqquer menţionează în anul 1879 „sate exclusiv turceşti ”. Tașpunar și Chiorceșme, care sunt incluse în Plasa Medgidia, corespund în totalitate descrierii făcute de baronul d” Hoqquer. Prin legea de organizare a Dobrogei din 1880 plasa Medgidia se învecina cu plasele Constanţa, Mangalia şi Silistra Nouă.
Baronul de Tott, călătorind prin Dobrogea, menţiona că acest ţinut devenise un adevărat „cuib de tâlhari”, fiind atacat de o bandă de lotri. În drumul său a întâlnit „o singură poştă rurală”, care va fi reorganizată prin legea din 1892, menţionând că „factorii rurali călări sau cu cariole cutreieră judeţele în toate sensurile, distribuie şi primesc corespondenţa de trei ori pe săptămână în comunele rurale, în timp ce în comunele de reşedinţă este primită de subprefecţi uneori de şase ori pe zi.”
Atestate sporadic în documentele vremii, satele şi-au menţinut continuitatea de viață economică și socială. Astfel, în timpul primului război mondial întâlnim atestări documentare directe, o dovadă că satele au fost martore ale marilor confruntări de la începutul secolului al XX-lea. Începând din evul mediu, o constantă specifică a Dobrogei a constituit-o convieţuirea românilor autohtoni cu populaţia musulmană turco-tătară. De-a lungul istoriei cele două entităţi etnice îşi vor descoperi reciproc o serie de calităţi şi afinităţi, care vor permite convieţuirea lor paşnică. Aceeaşi bună înţelegere o vom găsi de-a lungul timpului şi la Taşpunar, comună aşezată în partea centrală a judeţului Constanţa. Într-un document intitulat „Defter Karasu vecib sene 1105 (Condica cazalei Karasu, cu obligaţia anului 1693-1694)” există date cu privire la cei 10.000 de nemusulmani, unii dintre ei și locuitori ai satelor Tașpunar și Chiorceșme.
Călătorii străini care au vizitat Dobrogea au considerat ţinutul ca un adevărat muzeu etnografic, un mozaic în care se întâlneşte „un amestec pestriţ de rase şi oameni”, care s-au stabilit aici datorită „lipsei mijloacelor de existenţă.” Alături de români, au supravieţuit vicisitudinilor istoriei şi celelalte populaţii. Un element nou care s-a aşezat peste această realitate etnică îl constituie tătarii, menţionaţi în urma războiului ruso-turc din 1806-1812. „Numărul lor – menţiona Viskovich – era estimat la 60.000.” Baronul d’Hoqquer stabilea în 1879 cifra de „6.424 de tătari şi 4.812 turci, prezenţi în cea mai mare parte între anii 1853-1856 în plasa Constanţa, Mangalia şi Medgidia.” Elementul turco-tătar s-a stabilit în Dobrogea „din nevoia de a găsi un lăcaş şi o bucată de pâine.” Deşi administraţia turcă a fost înlocuită, vechile topice se menţin și după 1880.
După 1850 – şi, mai ales, în împrejurările redeschiderii „chestiunii orientale”, respectiv prin declanşarea războiului Crimeii – „populaţiei turco-tătare dobrogene i se va adăuga un nou val de tătari, proveniţi din Crimeea, ei stabilindu-se mai ales în mijlocul Dobrogei…adică în întinsurile judeţului Constanţa.” „Colonizarea cu elemente musulmane a afectat îndeosebi zona de stepă, populaţia românească autohtonă fiind constrânsă să se refugieze spre regiunile împădurite, spre Dunăre şi malul Mării.”
„Ea n-a dispărut însă niciodată cu totul din părţile centrale unde, deşi mult mai izolate o vreme, aşezările româneşti se vor păstra tot timpul.”
„Instaurarea administrației otomane în Dobrogea a făcut ca moneda otomană să fie prezentă în cantitate mai mare în această provincie.” În Dobrogea au circulat monede otomane de diferite feluri și metale. Nu fac excepție nici localitățile Comunei Siliștea. Astfel, au fost descoperite la Țepeș Vodă monede corespunzătoare lui Ahmed III (1703 – 1730): para Kostantiniye (bibliografie: A. Vertan, G. Custurea, „Pontica”, 16, 1983, p.316). Acest lucru întărește ideea continuității de viață economică și socială pe teritoriul comunei.
„Una dintre dificilele probleme cu care s-a confruntat administrația română în Dobrogea după 1878 a fost rezolvarea problemei proprietății imobiliare. Printre dificultățile întâmpinate în rezolvarea acestei chestiuni amintim: lipsa registrelor ce conțineau titlurile de proprietate referitoare la Dobrogea și care erau necesare pentru o reconstituire legală, ocuparea proprietăților celor fugiți în timpul războiului.”
Documente existente la Arhivele Naționale ale României ne-au ajutat să clarificăm situația veteranilor de la Războiul de Independență din 1877 – 1878, care au solicitat, conform Decretului lege din 2 aprilie 1903, împroprietărirea în Dobrogea. Numele lor vor fi prezentate într-un capitol al acestei monografii.
La sfârşitul secolului al XlX-lea, judeţul Constanţa era împărţit în cinci plăşi: Constanţa, Medgidia, Mangalia, Hârşova şi Silistra-nouă. Satele Băltăgeşti şi Saragea (Gălbiori) erau în componenţa comunei Taş-Punar (Siliştea de azi), din plasa Medgidia.
Nicolae Iorga face o reală prezentare a ținutului dintre Constanța și Cernavodă, în călătoria pe care o face în această zonă. „ Până la Cernavodă sânt numai două ceasuri, dar într’un spațiu mic natura dobrogeană a grămădit toate priveliștile și toate tipurile omenești ale acestor Ținuturi. După Marea nemărginită, vin șesuri de nisip neroditor, apoi miriști pe care încă stau clăile de paie ale grâului treierat de mașine, vin pădurici, și, de la un punct înainte, dealuri de lut, dealuri rotunde, vărgate de crestături în lungime prin piatra lor văroasă. La gări, mai ales la acelea în dosul cărora e un sat sau târg, – Murfatlar, Medgidia, – se cotesc în învălmășeală, printre movilele de saci și lăzile de mărfuri, Turci nepăsători. Tătari cu figura boțită și ochii șireți ascunși în zbârcituri fără de vârstă, Bulgari cu fruntea îngustă, Armeni cu pelița unsă, Occidentali în mantale și șăpci de călătorie, iar, din partea noastră, Mocani, Munteni, soldați, jandarmi rurali cu dolmanul albastru – deschis, polițai plini de ifos și sergenți de multe oriu arămii la față, preoți cu potcapuri și pălării. (…). Satele sânt dese în această provincie, care n’a fost niciodată o salbăticie și poate ajunge una din cele mai înfloritoare părți ale patriei. Se văd biserici frumoase, școli nouă, cu locuinți pentru învățători, pieți pline de mișcare, primării de pe care flutură tricolorul și, lângă vechile case strâmbe, nevăruite, acoperite cu stuh, locuinți model, cu ferești mari și coperișul de frumoase țigle, care se aduc tocmai de la Ciurea, din județul Iași.” (În anul 2018, omagiind Centenarul Marii Uniri și 140 de ani de la unirea Dobrogei, Consiliul Județean Constanța, prin Centrul Cultural Județean „Teodor Burada” finanțează apariția acestei lucrări îngrijită de conf. univ. dr. Aurelia Lăpușean și tehnoredactată de Traian Mircea Voineagu).
Iată cum prezintă căpitanul Marin Ionescu Dobrogianu Comuna Taș Punar -„tot o fântână ce a dat numele așezării (…) Siliștea, fostă Tașpunar/Tașpânar. În turcă taș este piatră, deci vechiul nume se poate traduce Fântâna de Piatră. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea între valea de mijloc a râului Boazgik și cea superioară a văii Siliștea se întinde comuna Taș-Punar (taș=piatră, punar=puț), locuită odinioară de populațiune tătară, care acum a cam dispărut. Comuna se compune din următoarele sate: Taș-Punar, ca reședință, pe valea Siliștea, la 19 km spre N.V. de Medgidie, pe șoseaua Medgidie-Hârșova, așezat la confluența a două văi, satul are un aspect frumos, cu case bune; pe aceeași vale, la 5 km spre N.E. de precedentul se află satul Kior-Cesme român, lângă care (500 m departe) Chior-Cesme-tătar, două sate cu case mici, așezate în mod neregulat, mai ales acele ale Tătarilor; Băltăgești, la confluența Boazgikului cu pârâul Saragea, la poalele dealului Alah-Bair, a fost locuit de Turci prin 1850, are case mici, dar bine îngrijite; în fine, pe valea Saragea în sus, satul Saragea, părăsit multă vreme după războiul din 1877, de câțiva ani a început a renaște; totuși are 84 case; pozițiunea lui este foarte plăcută. Bugetul conține 10,955 lei la venituri și 5.545 lei la cheltuieli, rămânând un excedent în plus de 5.410 lei; sunt în comună 360 contribuabili. ”
O prezentare asemănătoare o întâlnim și în lucrarea „Marele Dicționar Geografic al României”: „Taş-Punar, com. rur. în jud.Constanţa, pl. Medjidia, situată în partea de V a judeţului, la 54 km spre N-V de oraşul Constanţa, capitala districtului şi cea septentrională a plăşii, la 19 km spre N-E de orăşelul Medjidia, pe valea Taş-Punar. Se mărgineşte la N cu com.Şiriul (pl.Hârşova); la E cu com.Pazarlî şi Carol I (pl.Constanţa); la S cu com. Seimeni şi Topalul (pl.Hârşova). Solul este în general accidentat. Văile au maluri înalte şi prăpăstioase. Este brăzdată de culmile Carol I la E, Taş-Punar la S, Topalul la V şi Şiriul la N. Principalele dealuri din comună sunt: Geabac-Bair (106 m), la S-V; Calele-Bair (114 m) şi Tortomanul (107 m) la S; Tuzla-Bair (129 m) la S-E; Harapat Daga (103 m), dealul La-Movila-Grecului (95 m), Pinar-Bair (110 m), Zavol-Bair (126 m), toate spre V; lanţul Eschesec (234 m), Satis Chioi-Bair (131 m), Alah-Bair (204 m) şi Saragea-Bair, dealuri pietroase şi întretăiate de o mulţime de văi adânci şi prăpăstioase, la N; Hoș-Tepe-Bair (203 m), Mahometcea Bair (127 m), la E; dealurile Taș- Punar (100 m), Mezarlic-Bair (100 m), Chior-Ceșme, (117) și Băltăgești (137 m), în interiorul Comunei. Ele sunt acoperite, în cea mai mare parte, cu pășuni, fânețe și puține sămănături. Movile sunt 22, toate artificiale și servesc ca puncte de orientare și observație. Are 2 pâraie mici: Boazgic -Dere și afluentul său Saragea – Dere, precum și mai multe văi.”
Războiul de independență și unirea Dobrogei cu România, reprezintă un moment de răscruce pentru această provincie românească. Mihail Kogălniceanu, artizanul marelui eveniment, îi încurajează pe românii din toate celelalte provincii să vină să populeze Dobrogea.
Documentul de mai jos prezintă o situație reală, apărută după anul 1879, când un număr mare de români din toate provinciile solicită să se stabilească în Dobrogea pentru a fi împroprietăriți cu pământ, conform noii legislații dobrogene de după 1882.
Arhivele Naționale ale României, Fond Ministerul de Interne, dos. 33/1881, p 10
Stau mărturie în acest sens și memoriile lui V. Moțoi, care a fost printre primii descălecători în Dobrogea după 1878, contribuind în mod substanțial la dezvoltarea satului Chiorceșme și a comunei Siliștea. – „ Pe vremea când se pregătia războiul din 1877 – taică-meu, Vlad Moțoi, ținea în arendă moșia Sărata de pe lângă Leova – moșia Conului Mihail Kogălniceanu. Se-nțelege, cu el la un loc eram și noi, creditorii lui, adică eu și nenea Voicu. Cum s-a făcut pacea după războiul cu Turcii, „Conul Mihalache”, cum îi ziceam noi, ne-a chemat și ne-a zis: „Măi băieți, bun aur îmi aduceți voi ca arendă, dar mă lipsesc de el – haideți după mine în Dobrogea și de vă va fi rău, eu vă dau pe gratis moșia mea. Sunteți isteți – vreau să vă procopsesc. Mergeți în Dobrogea că se dă pământ ieftin ca de pomană”. Moș Vlad i-a răspuns: „Coane Mihai – eu sunt om cu rânduieli bătrâne – mă mișc greu – ducă-se ei, cei tineri, că au viața înainte… Eu m-oiu întoarce la bîrlogul bătrânesc, în Săcelele neamului meu!…
Să-ncerce ei… că tot o fi mai bine pe pământ cu stăpânire românească decât la streini.
Eu am dus jugul a două neamuri, că de am fost la Săcele, ne-au asuprit ungurii, de am cutreierat Basarabia, nu ne-au ținut pe brațe rușii. Ducă-se ei cu Dumnezeu – și trăiască sub cerul libertății până s-o îndura Prea Sfântul și de Ardealul Nostru”.
După multă chibzuială și neliniște am început a ne deprinde tot mai mult cu gândul plecării. Ne era greu să-l lăsăm și pe bătrân – dar la nădejdea că vom avea și noi pământ al nostru, simțiam o mare bucurie și un îndemn care ne-a mai dat răgaz. Am despărțit dar în trei gospodăria bătrânească de la Sărata și am început pregătiri de ducă. Se-nțelege că întâiu am plecat noi frații să cercetăm cam ce fel or fi locurile și cam pe unde ne-am putea aciuia. Conu Mihalache Kogălniceanu – fie-i pomenirea bună – ne spusese: „Măi, tinerilor, ascultați-mă. Cât îi Dobrogea de mare, cutreierați-o și unde v-o plăcea, așezați-vă. Așa vremuri n-o să apuce neam de neamul vostru. Cumpărați pământ cât de mult și o să mă blagosloviți.”
Și …am plecat. Până pe la Hârșova mai fusesem noi – că-l pusese odată pe taica un turc la buiuc și ne-am dus de l-am scos – dar mai încolo nu.
Am umblat zile dearândul – cutreierând județul Constanța de azi. Cât vedeam cu ochiul, văi, dealuri, câmpii – ne-am gândit cu neîncredere că ar putea fi la alegerea noastră.
Printre lumea de aici era zarvă ca după război și ca atunci când pe un loc se schimbă stăpânirea. Întâlniam caravane de Tătari, cari întristați părăsiau satele cu calabalâc trântit în câte o căruță, cu câteva vițișoare mai moarte de slabe; coloniști, cari ca și noi cutreierau ținutul în căutarea unui loc de așezare, apoi soldați, țărani români voioși că au scăpat de jugul turcesc dar sărăciți de război. Nu le venia să creadă că pot acum răsufla în voie aerul libertății și erau bucuroși; când ne vedeau pe noi îndoiala lor se clătina.
Pretutindeni cercetam ca ce fel de trai ne-ar putea aștepta – unii ne încurajau, alții ne înspăimântau. Mai ales Bulgarii ce-i întâlneam ne dădeau informații greșite și ne priveau mai cu dușmănie decât Tătarii.
Mi-aduc aminte că am întâlnit o caravană de Bulgari cari plecau cu căruțe încărcate și vite. Ei ne-au spus că pleacă în Bulgaria din cauza sărăciei pământului dobrogean, a vânturilor și a secetei. Mai târziu am aflat că jefuiseră pe niște Tătari chiaburi pe cari războiul îi prinsese duși și cărau prada la neamurile lor din Bulgaria. După primul drum n-am înțeles mare lucru, nu știam unde să ne alegem locul. Erau ce-i drept câmpii frumoase, dar pentru noi șesul nu însemna grâu, ci pășune. Parcă ne cuprinsese o întristare și o mare grijă. Era trecerea cam mare de la Basarabia înverzită la Dobrogea uscăcioasă, cu sate arse, cu câmpul plin de ciorlani, cu Tătari amărâți… trăind în sate urâte, fără nicio verdeață. Îndemnul nostru nu prea avea pe ce prinde rădăcini.
Ne-am dus la Conu Mihalache și i-am spus:
De ce o fi fost amărât nu știu, dar de convingător nu mai era altul ca el.
Ați văzut că în casa noastră portretul Conului Mihalache era la locul de frunte, că nu l-am putut uita ce suflet mare era. Eu cu mâna mea am scris în josul portretului: „Într-adevăr ne-ai fost tată!”
În sfârșit la al treilea drum am poposit în Cernavodă. Acolo am întâlnit mulți Mocani de prin Săcele, veniți ca și noi în cercetare. Ne-am comunicat unii altora impresiile și cu cât ne sfătuiam mai mult cu atât nu știam ce s- alegem, mai ales că fiecare păstra taina vreunui loc bun de care auzise sau pe care-l văzuse. Către seară – mâncam la un han. La o masă vecină cu noi stătea un grup de niitori coloniști și discutau cu aprindere. Între ei erau doi cari păreau a fi cunoscători ai locurilor – bănuiesc că erau ingineri hotarnici din „țară” trimiși poate să mai deslușească grupurile de nedumeriți.
Ei îndemnau pe cunoscuții lor cam pe unde ar fi mai bine să-și aleagă loc. Noi trăgiam cu urechia și ne făceam semne, iar după ce ne-am fixat bine despre ce locuri vorbesc ei, ne-am sculat de la masă, am ieșit afară, am încălecat pe armăsarii noștri basarabeni și p-aci ți-e drumul. Ne-am îndreptat spre locul arătat, am ieșit a doua zi în valea Tașpunarului, unde am dat de un sat tătăresc urât tare, am început a cerceta – Tătarii nu ne înțelegeau vorba – dar am găsit și o târlișoară românească. De acolo am aflat că o duc greu cu apa. Am trecut înainte pe valea satului Chiorcișme. Pustiu și cenușă, dar câmpii frumoase, întinse.
Am plecat la Conu Mihai.
De acum plecați și vă porniți turmele și D-zeu să fie cu voi.
cât despre mine eu vi-s tată.
Și tată ne-a fost. El ne-a învățat ce și cum să facem să ne întărim stăpânirea pe locul ales și ne-a dat multe sfaturi.
Ne-am întors cu sufletul plin în Basarabia. Am lăsat pe bătrân să mai facă arendă Kogălniceanului, ne-am rânduit familiile din Săcele pe o lipsă a noastră mai îndelungată, și-apoi ne-am rupt turmele din ale bătrânului și am plecat. Lung și greu drum am mai făcut! Pornisem cu zece mii de oi, herghelie de cai, cireadă cu tărhat în care mari mocănești cu ciobani strașnici.
Toți călcam îngrijați – parcă și vitele erau îngrijorate…„Unde ne duceți?”…
Când am ajuns la Reni, gata să trecem Dunărea, hait că nu se poate, că așa și pe dincolo, că n-avem nu știu ce formalități împlinite. Ciuda noastră era mare. Să stai în drum cu atâtea vietăți…
Și erau vremuri nesigure pe atunci. Își rupeau ai dracului ciobani cârdurile unii de la alții, dar nu știai dincotro să te aperi, că erau mulți oieri ca și noi grămădiți la Reni. Într-o noapte au fost atacați ciobanii noștri și li se rupsese dintr-un cârd un număr de oi. A doua sau a treia zi au găsit în niște turme o parte din ele. Peste vreo două trei zile – cum stăteam în așteptarea unui răspuns – am făcut noaptea o inspecție să vedem de nu dorm ciobanii. Dar de unde! Ei ședeau într-o vale la un foc mare și învârtiau niște frigări.
Am prins dar a ne face adăpoaste pentru noi și vite – cu mare greutate că n-aveam ce ne trebuia și nici sate în jurul nostru de la care să luăm vreo deslușire sau vreun ajutor.
N-am să uit cât oiu trăi mândria ce mi-a umplut sufletul când am împânzit locul cu turmele și vitele noastre.
De acum, gândiam noi, aurul pe care-l căram Kogălniceanului – ca arendă – ne va rămâne nouă să trăim aici niște gospodării ardelenești, care să rămână pildă celor ce vor urma nouă. Aveam o poftă de muncă și o nerăbdare de a ne vedea așezați, de nu se poate închipui.
La o jumătate de km de târlele noastre era Chiorcișme, un rest de sat tătăresc, sat care mai dăinuiește și astăzi, rămas pur tătăresc. (…).
Mai marele satului lor se numea „Ciobargiu”. De la el am aflat că Chiorcișme își poartă acest nume de la o inundație, o revărsare de apă în fine care, spunea el, a fost stăvilită cu arari (saci mari) de lână. Deci numele ar însemna „cișmeaua înfundată”. Povestea lui ne-a dat să gândim că și altădată au trăit p-aici oieri și ne-a părut bine de loc prielnic. Acesta ne-a primit cu resemnare și mulți ani cât am trăit noi, am dus casă bună cu întregul sat. De altfel ei spuneau totdeauna că sunt mai mulțumiți cu administrația românească de cât au fost cu cea turcească. Recunoșteau că Românii nu-i socotesc drept dușmani – dimpotrivă, îi tratează egal ca pe coloniștii așezați primprejurul lor. Învățaseră foarte bine românește unii din ei, cei tineri – și erau tare mulțumiți de stăpânirea cea nouă. De felul lor erau oameni habotnici, îndărătnici, dar erau supuși și cinstiți. (…)
Într-un rând satul acesta a fost atacat de banda de hoți a lui Bălan, care voia să jefuiască pe un tătar bogat numit Sefer. Când am auzit în miez de noapte pocnituri de pușcă, ne-am trezit oamenii și crezând că suntem noi atacați, ne-am luat, cari aveam, puști, cari nu, bâte și ne-am îndreptat spre partea de unde veneau pocniturile. Am tras și noi și deodată auzim: „Dați măi foc la foc, că-i pușca lui Moțoi”. Am aflat mai pe urmă la proces că Bălan fusese herghelegiu pe la noi și d-aia mi-a cunoscut arma. Noi am reușit să-i gonim; eu însă m-am ales din această vitejie … cu un glonț în cotul mânei drepte, care de atunci mi-a rămas țeapănă; iar guvernul, ca să încurajeze probabil apărarea reciprocă, mi-a dat pe restul vieții mele o „recompensă națională”.
Dar abia ne făcusem oleacă de orânduire – și mereu ne treziam cu alți coloniști peste noi. Aveam aduși din Basarabia niște ciobani otomani, deștepți și voinici, haiducoși cum s-ar zice și-i dresam cum să facă să îndepărteze pe cei cari se vor apropia de locurile noastre. De acum începeam a ne apăra cu îndârjire valea și tot felul de mijloace întrebuințam să ne scăpăm de nepoftiți.
Pe unii îi alungam cu forța, nu-i lăsam să-și descarce bagajele, îi amenințam, le făceau oamenii noștri necazuri de plecau unde vedeau cu ochii. De-aia în jurul și apropierea noastră s-au putut forma mai târziu sate.
Mi-aduc aminte când poposise Petcu Sasu cu turmele pe valea Tașpunarului. Și-a descărcat carele, gata să se așeze acolo.
Deși era mai departe de noi, totuși nu ne convenia așezarea altuia tot cu turme multe, fiindcă de pe valea aceia noi cosiam fânul și-l aduceam cu carele la târlele noastre.
I-am spus noi că-i greu de apă acolo, lucru care era adevărat și motiv pentru care nici noi nu ne opriserăm acolo. Dânsul nu ne-a crezut, bănuind că vrem să-l vedem plecat de prin părțile noastre. A pus dar de a săpat un puț sau două și atât de adânc au săpat încât nu se mai vedeau săpătorii și de apă tot n-au dat. Rămăsese de pomină puțul lui Petcu Sasu, care descurajat și-a încărcat calabalâcul și luând negăsirea apei ca un semn rău, a plecat cu turmele spre Caramurat, unde s-a stabilit definitiv. Pe semne acolo îi fusese locul cu norocul!… tot în acel timp au mai venit și alții de-ai noștri: Ion Tomoșoi la Erchesek; Neculai și Alexe Roșculeț la Terzichioi, Nistorii la Râmnic și Casimcea etc.
Dar aici norocul nostru face un popas, căci oile noastre, deprinse cu iarba și apa Basarabiei, când au dat de iarba dobrogeană s-au întristat, apoi n-au mai mâncat, s-au îmbolnăvit, și cu sutele au murit de cârceag. De iernat le iernam, nu se putea mai greu.
Disperarea noastră era de nedescris.
– Cine ne-a adus aici? Ce minte proastă să ne luăm după povești boierești! Ce ne facem… Ce ne facem?! Asta era acum tânguirea noastră cu care ne-am dus la Conu Mihalache.
– Cucoane ne-am nenorocit! Ne mor oile cu sutele… plecăm îndărăt cu ce mai avem, că rămânem și fără astea!.
-Nu fiți copii, măi fraților; puneți mâna pe plug. Sunteți voinici, sănătoși, tineri, harnici; arați, semănați și culegeți! Nu vă descurajați așa repede, că viața-i făcută din încercări. Acela e om care înfruntă nevoile! Nu părăsiți locurile, că vi le vor lua alții și veți regreta.
– Dar noi n-am făcut plugărie, Cucoane, nu ne pricepem.
– O să vă pricepeți, că nevoia-i dascăl bun; o să vă mai ajute și statul și când îți da voi de rodul pământului, n-o să vă mai lăsați de el!
Am plecat de la dânsul mai încurajați. Dacă am văzut și am văzut că vremea trece și altă scăpare nu-i, ne-am luat în anul următor de plugărie.
Când am răsturnat prima brazdă, a fost de cenușă (arsese satul și împrejurimile în timpul războiului) și am oftat adânc; dar de acum trebuia să ne luăm de treabă, că în Basarabia nu ne mai puteam întoarce. Se mai deprinseseră și oițele noastre cum ne deprinsesem și noi și, mai necăjiți, mai veseli, ne-am socotit pe veci statorniciți aici. Acum ne făcusem gospodării mai bune, coseam fânul de pe cât pământ voiam și cu nădejdea în D-zeu am dus-o înainte.
La vreo șase ani de la venirea noastră au început a se aduce coloniști, țărani ialomițeni și brăileni, mai ales brăileni și i-am încurajat de s-au așezat în jurul nostru. Înțelegeam noi avantajul de a avea sate împrejur și stăruisem mult pe la prefect să ne îndrumeze coloniști și înspre noi. La 2 km de noi s-a format satul Chiorcișme după numele satului tătăresc de care am pomenit. Românii însă n-au voit să se așeze lângă „lighioi” cum le ziceau ei tătarilor, ci și-au format satul la un km depărtare de ei. Se făcuse dar Chiorcișmea românească; iar vechii așezări tătărești îi ziceau scurt „Satul tătăresc” sau „La Tătari”; de fapt ei făceau parte tot din Chiorcișme. Coloniștii ăștia tare erau amărâți și săraci; însă nădejdea că de acum bucata de pământ muncită va fi a lor, le da tăria să suporte greutățile unei desrădăcinări. Când ne-am strâns mai mulți necăjiți la un loc, viața parcă ne păru mai bunișoară.
Erau între ei mulți oameni cumsecade cu cari ne-am înțeles de la început, dar erau și răutăți și cârcotași unii din ei. Noi eram oarecum așezați, eram și oameni cu stare, mai pricepuți, cunoscuți de autorități, am reușit îndată să ne impunem, iar ei s-au lăsat povățuiți și ajutați de noi.
Ca orice coloniști, unii s-au așezat în bordee, alții au adus din bălți nuiele, le-au împletit și au făcut pereți de case lipite cu pământ. Au trăit la început ani grei și au avut mare noroc cu noi. La miazănoapte de noi s-a format satul Saragea.
După câțiva ani au mai prins la o leacă de stare și au început a-și face case mai ca lumea. Atunci am intervenit eu cu un plan de aliniere și am luptat mult cu îndărătnicia lor. Mai scăpasem noi de așa zisele „soiuri rele”, de cârcotași, că le făcusem de ducă din primul an al venirii lor. Dorința și interesul nostru era să avem lângă noi sate frumoase cu oameni chivernisiți. Le-am vândut și lor oi, le-am îmbunătățit rasa cailor și le-am fost la îndemână la nevoie. Ni i-am făcut fini și cumetri, botezând și cununând, ca să ni apropiem. La urmă, ca să mă pot impune, m-am dus la prefectul de atunci și i-am cerut să mă facă primar, ca să pot face treabă bună cu forța, acolo unde nu izbutesc cu binele. Am fost primar vreo 32 de ani și mă mândresc cu asta, căci am putut face multe lucruri bune. Buna mea grijă a fost să nu se oploșească în satul Chiorcișme, din care făceau acum parte și conacele noastre, oameni bețivi, intriganți, secături cum s-ar zice, care ar fi putut fi exemplu rău și sâmbure de zavistie printre ceilalți. Pe care-l dovediam hoț, ticălos, îl porneam cu forța din sat și scăpam de el. Comuna Tașpunar, peste care eram acum primar, cuprindea patru cătune: Tașpunar, Chiorceșme, Saragea și Băltăgești.
Din Tașpunar unde era și reședința comunei n-am putut face mai nimic. Era și departe de noi, avea o așezare proastă. Românii s-au alăturat cu Tătarii găsiți acolo. (Tașbunar pe limba lor înseamnă Puțul de piatră – pesemne unde era așa de greu de dat peste apă în sat!). (…). Băltăgești, sat românesc, așezat sub poalele dealurilor cu același nume, fiind așezat pe un loc pietros și accidentat, departe de șosele, n-a luat dezvoltarea dorită de mine. Din Chiorceșme și Saragea am isbutit însă, cu munca nostră și a consătenilor, să facem două sate cu care se poate făli județul Constanța. Ele au fost mândria mea de primar și în special satul nostru Chiorceșme.
După o serie de ani buni în sate acestea, mai toate casele erau acoperite cu tablă, cu ferestre mari, cu grajduri cumsecade și pătule bune, ba chiar cu pomi și legume. Am luptat și am întrebuințat fel de fel de mijloace; m-au sprijinit mult și autoritățile, înțelegând intențiile mele, m-au ajutat totdeauna.
Ți-era mai mare dragul să vezi la nunți flăcăi călări pe cai frumoși, sau căruțe dobrogene înflorite, trase de căiuți dolofani și bine îngrijiți, ducând nuntași mulțumiți de soarta lor.
Ne-am făcut școală și biserică, cred că printre primele sate, și mai mult cu propriile noastre mijloace decât cu ajutorul statului. Casele frumos aliniate, cu plantații împrejur, cu acareturi așezate cu rost, cu drumuri largi și drepte, cu oameni harnici și economi (mulți aveau depozitați bani la bănci), iubitori de învățătură – toate astea fac ca satul nostru să fie un sat de frunte, care a devenit el singur comună.
Cred că satul Chiorcișme a fost printre primele sate căruia, ne mai ajungându-i sala de clasă, a închiriat un local vecin, pentru o nouă sală de școală.
După ce au prins la stare bună, ce întrecere pe „Cojanii” noștri, Doamne, Doamne!
Din zori până în noapte munciau și ne miram noi de unde scot boerii de la oraș vorba că țăranul e leneș și bețiv, când ai noștri erau în stare să doarmă pe câmp numai să poată începe mai de noapte munca.
În sat pot afirma că nu am niciun bețiv decăzut. Ani de-a rândul n-a fost decât o cârciumă făcută de mine, mai ales pentru ca oamenii să-și procure articole de băcănie de primă necesitate. Clienții la băutură îi formau, de primăvara până toamna, muncitorii aduși de noi la munca câmpului. Aceia erau streini de locurile noastre: ardeleni, buzoieni, brăileni, chiar și sârbi, că din satele noastre rar găsiai om la muncă cu ziua. Fiecare lucra pentru el.
Duminica se strângeau la horă și se mai cinsteau oamenii – dar peste săptămână rar vedeai vreun întârziat pe lângă tejgheaua cârciumarului.
Aveam în Saragea și Chiorcișmea mulți săteni care-și măriseră proprietatea de la 50 ha în sus, cumpărând „tapiuri” de la Tătari. Băieților buni la învățătură le făceam rost de dus la școli mai departe – și chiar cu „burse dobrogene” pe la București; serbările naționale în satul nostru erau prilej de bucurie.
Elevii și întregul sat petreceau voioși în zilele de izbândă ale neamului românesc.
Le făcusem un fel de educație, unde inițiativa privată ocupa un loc de frunte.
Când aveam de făcut ceva de interes general, alegeam o zi în care știam că-s oamenii p-acasă, trăgeam clopotul la biserică – lumea știa semnalul. Ne strângeam așa la sfat și puneam la cale treburi bune și folositoare tuturor. Toamna scârțiau carele cu lemne la poarta școalei, la biserică și la primărie.
Școlăreii noștri n-au prea știut ce-i frigul, nici ce înseamnă lipsa de cărți. Învățătorul – care este și finul meu – de mult mi-a făcut cor la biserică și șezători în sat și le cetia și explica oamenilor veștile de prin gazete și articolele din revista „Albina”.
Orice îmbunătățire de ordin general se făcea cu contribuția satului, de aceia satul ajunsese o pildă de bună rânduială.
Mi-este drag, parcă face parte din propria mea gospodărie. Noi însă n-am făcut ca boierii lui Moș Ion Roată, ci am pus umărul și la bine și la rău și la greu și la ușor.
Gospodăria noastră a „Fraților Moțoi”, cum ne ziceau streinii, a „Mocanilor”, cum ne ziceau țăranii noștri, poate fi model de rânduială și de bună întreținere și a și fost, că s-au luat și alții după noi.
Am îndurat mulți ani de secetă, dar am avut și ani de belșug. Ocupația noastră de căpetenie a devenit agricultura; cultivam amândoi frații peste 2000 de ha; pentru pășune mai închiriam din bălțile Dunărei, sau pornind cârdurile pe unde aflăm că e iarbă mai bună, acum plătind arendă, negreșit.
Nu mai aveam așa de multe oi. Prin 1915, când scriu aceste rânduri, mai aveam amândoi vreo 5000. Folosul ce-l aveam de la ele este redus – acum – și le ținem greu, că nu mai avem ciobani buni.
S-a stricat sămânța ciobănească, noroc că ne mai trăiesc vreo 4-5 din cei cu care am venit din Basarabia – și care duc greul cu povețele și autoritatea lor pe lângă cei tineri.
Acum ne-am îndulcit la agricultură și ne sfătuisem de mai multe ori să le vindem, că mai nu înțelegeam nimic de pe urma lor – Însă…nu ne-am îndurat! … fără sunetul tălăngii și al fluerului ciobănesc viața ne-ar părea rustie… și le ținem din dragostea de ele moștenită din strămoși. Nu mai este vremea de la 1880 când cutreeram cu ele Dobrogea de ajungeam la Techirghiol și Mangalia. Le dam ciobanilor hrană pe două trei săptămâni și se amăgeau după iarbă bună prin depărtări. Herghelia de cai basarabeni a fratelui Voicu a alimentat multă vreme armata din județul nostru.
Când mă duc cu mintea îndărăt cu treizeci de ani la câmpia pustie ce am găsit și când văz azi înflorind satul și conacele noastre cu vii și plantații pe întinderi de hectare, mă gândesc câtă muncă și zbatere a cerut viața în acest șir de ani și cât de profetice au fost cuvintele Kogălniceanului: „Veți înflori locurile, voi Mocanii”. Și adevărat a fost. Unde s-au așezat săcelenii noștri au făcut conace frumoase, au ajutat satele lor cu ban și povață și s-a cunoscut ceva de pe urma noastră.
Pot spune cu mândrie că noi, Mocanii, am dat Dobrogei strălucirea.
Am meritat încrederea ce ni s-a arătat când ni se spunea: „Cât e Dobrogea de mare e a voastră – alegeți”… Noi am format elementul dominant, căci noi am adus în Dobrogea vigoare, pricepere și avere.
La mai toate casele mocănești au răsărit câte 8 – 10 – 16 copii.
Iacă, chiar la noi, eu și nenea Voicu v-am crescut pe voi 16 copii, toți voinici și sănătoși și v-am dat pe la învățături. Eu am fost primul dintre Mocanii săceleni, azi dobrogeni, care am rupt tradiția ținerii fetelor la gospodărie și v-am dus la Școala centrală din București. Și asta era o îndrăsneală pe vremea aceia.
Așa socotesc eu că acum, când îmi controlez activitatea și îmi văd părul alb și puterile slăbite, zic că mi-am făcut datoria față de țară și nația românească.
Scriu aceste însemnări la vârsta de 67 de ani, pentru fiul meu cel mic de 12 ani, Horia, pe care bătrânețea și boala mă vestesc că n-am să mai am parte să-l cresc eu. Sunt gârbovit de griji trecute, dar simt că din suflet și cu gândul aș mai trăi și aș mai munci pe cât am muncit.
„Stejarul de pe munte, ce trăsnetu-l izbește,
Stă încă în picioare semeț și neclintit;
Dar inima-i e arsă și, oricât mai trăiește,
De nici o primăvară nu poate fi nverzit”.
Așa vă auzeam când veniați de la învățătură și-mi recitați poezii.
Trăsnetul care m-a lovit pe mine e bătrânețea și boala și… nici o primăvară nu mă mai poate înverzi.”
În expunerea prezentată Consiliului Județean, „Judeţul Constanţa în anii 1916 şi 1922/923”, N.T.Negulescu, Prefectul Județului Constanța, face o prezentare a situației economice și sociale a comunei Tașpunar (Siliștea), care la momentul respectiv, „Se compune din satul de reşedinţă Chiorcişmea şi satul Taşpunar. Satul Chiorcişmea înfiinţat încă de pe timpul dominaţiei otomane, fără însă a se putea preciza data. El era populat numai de tătari. Aceştia, în timpul războiului din 1877, au plecat în Turcia, iar după anexarea Dobrogei cea mai mare parte a emigrat în Bulgaria şi Turcia. Numirea vine de la cişmeaua chioară sau seacă. Satul Taşpunar a fost înfiinţat în timpul dominaţiei otomane de tătarii refugiaţi din Crimeea. După anexarea Dobrogei au emigrat în Turcia, astfel că satul a fost populat cu români veniţi din partea stângă a Dunării. Numele satului aminteşte de o fântână Taş-piatră şi punar-fântână. ”
Ocupaţia de căpetenie a locuitorilor era creşterea vitelor. Cultivau foarte puţin orzul, meiul şi secara. După revenirea Dobrogei la România, în urma războiului din 1877-1878, au început să vină la Tașpunar și Chiorceșme, coloniştii români. Pe vremea aceea în Dobrogea era foarte mult pământ nelucrat. În urma războiului rămăsese şi mai mult pământ nelucrat, prin plecarea mai multor familii de turci şi tătari în Turcia.
După anul 1882, au sosit primii colonişti din Ardeal, care au contribuit la dezvoltarea și buna organizare a tinerei administrații românești din Dobrogea. Unii au cumpărat terenuri de la tătarii din Tașpunar și Chiorceșme, devenind marii proprietari de moșii, alții au fost împroprietăriţi odată cu veteranii războiului de independență. De remarcat mândria cu care povestesc în cererile lor despre devotamentul față de patrie, pe care l-au manifestat în marile bătălii din 1877 – 1878. Un exemplu este și cel al familiei Ionașcu, venită în Dobrogea după 1878. Constantin Ionașcu povestește foarte frumos despre copilăria de la Chiorcișme, despre viața și obiceiurile oamenilor locului, devotamentul lor față de patrie. Stau mărturie amintirile din lucrarea lui Constantin Ionașcu, „Ororile și farmecul detenției” o convorbire cu Traian Călin Uba, apărută la Fundația Academia Civică, în anul 2010.
„Calică-i era haina, dar străluceau pe ea
Și crucea <Sfântul Gheorghe>, si-a <României Stea>”.
Vorbiți-mi, vă rog, despre familia și satul dumneavoastră?
Provin dintr-o familie de țărani. Bunicii mei au fost oieri. Mama, care era casnică, a avut paisprezece copii. Eu sunt al treisprezecelea. Sunt singurul rămas în viață. Am avut o fată care a decedat. Tatăl meu, Radu Ionașcu, a fost decorat la Plevna de țarul Nicolae al Rusiei și de principele Carol.
De unde era de loc bunicul dumneavoastră?
Bunicul meu, Gheorghe Ionașcu, era ardelean naționalist din părțile Sibiului, știutor de carte.
Deci dumneavoastră sunteți legat de naționalismul lui Maniu și prin bunicul dumneavoastră.
Sigur că da.
Pentru ce a fost decorat bunicul dumneavoastră?
Bunicul meu a venit în Muntenia cu un grup de 40 de voluntari ardeleni. Au trecut Dunărea și s-au înscris în grupurile active ale armatei române care au luptat la Grivița și la Plevna. Ardeleni destoinici, cu „securea și firezul” – cum spune, crescuți la munte și puternici. Ceea ce vă spun despre bunicul meu, am aflat de la bunica. Trupele române nu puteau cuceri reduta Plevna. Turcii se alimentau printr-un coridor subteran, iar reduta dispunea de două tunuri care băteau atât de bine locul îngust din fața ei, încât trupele române nu mai puteau înainta. Plevna nu cădea din cauza acestor două tunuri. Și atunci, într-o noapte cu vijelie, cu fulgere și cu trăsnete, sergentul Gheorghe Ionașcu și caporalul Lemnariu s-au cățărat pe redută, au demolat cele două tunuri și le-au aruncat peste zid. Iar a doua zi, când trupele noastre au început atacul, turcii n-au mai avut cu ce să tragă. Pentru această faptă de vitejie, bunicul meu a fost decorat de țarul Rusiei cu crucea Sfântul Gheorghe și de regele Carol cu Steaua României și Crucea Trecerea Dunării.
Iar din oțelul acelor tunuri de la Plevna s-a turnat mai târziu coroana regelui Ferdinand și a reginei Maria.
Eu nu l-am mai apucat în viață pe bunicul meu. Am apucat-o însă pe bunica – româncă dinspre părțile Brăilei. Când aveam șapte-opt ani, ea mi-a arătat aceste decorații primite de sergentul Gheorghe Ionașcu.
După terminarea războiului, bunicul dumneavoastră s-a întors în Transilvania?
Nu, s-a stabilit în Dobrogea. Veteranilor de război li s-a spus: „Mergeți în Dobrogea și luați cât pământ vreți”. Având oi multe, era avantajat de faptul că în Dobrogea birul era mic; turcii luau de la oieri o oaie din zece. Alt bir nu mai era. Aveau pășuni la dispoziție oriunde între Dunăre și Marea Neagră. Mama îmi povestea că atunci când duceau vițeii la păscut aveau vreo 10 vaci, creșteau animale multe -, aceștia se pierdeau în iarbă și trebuiau să-i caute. Atât de mare era iarba! Pe vremea aceea nu se cosea…
Câte hectare a avut bunicul dumneavoastră?
Păi a avut cam 100 de hectare; n-avea ce să facă cu mai multe.
V-am pus această întrebare ca să-mi dau seama cât v-au luat mai târziu comuniștii…
Bine, dar averea aceea s-a împărțit la urmași între timp; n-a mai rămas așa de mare. Dar în Dobrogea era pământ la discreție. Fiindcă i-au împroprietărit și turcii, cât încă mai era în Dobrogea administrație turcă. Turcii dădeau, pe cap de copil, cam 10 hectare. Pe atunci, oamenii din Dobrogea erau plini de aur. Știți de ce? Pentru că negustorii greci – care dominau pe atunci negoțul – cumpărau din Dobrogea laptele, brânza și carnea de oaie de care turcii aveau nevoie acută, și le trimiteau direct în Turcia.
Mi-ați spus că bunicul dumneavoastră era știutor de carte. Această calitate i-a asigurat o poziție privilegiată în sat?
Într-adevăr, pe vremea aceea puțini țărani știau carte.
Nu știu câte clase avea bunicul meu, dar se număra printre aceștia.
Nu a deținut nici o poziție privilegiată. Dar a organizat, ca să zic așa, activități culturale – mă refer la acele șezători unde se citeau cărți și se spuneau poezii. În iernile grele oamenii se adunau în casa unuia sau a altuia, sau pe unde era câte o cârciumă mai mare cu salon de nunți și petreceri – pentru că nu se construiseră încă primării sau cămine culturale.
Acolo, bunicul le citea celor adunați, din ziarele și din cărțile care apăreau pe vremea aceea. Apăreau cărți pentru populația de la țară. La Constanța apărea câte un Curier care era trimis la sate celor care știau carte. Pe lângă faptul că citea la șezători, bunicul a făcut biserica din satul Chior-Cișmea (actualmente Țepeș Vodă), a aranjat-o, s-a ocupat de sfințirea și de inaugurarea ei, a ctitorit de toate.
Pentru ce idei milita acest ardelean știutor de carte care luptase în Războiul pentru Independență?
Pentru o Românie mare! Ardelenii veniți aici militau pentru o Românie mare, unită! Bunicul și cei din vremea lui l-au apucat pe Cuza. Bunica mi-a spus că bunicul meu avea o admirație deosebită pentru Cuza. Bunicii mei aveau în casă niște tablouri mari cu domnitorul Cuza. Mi le-a arătat bunica. Parcă le văd și acum: aveam o ramă extraordinară și erau mai mari decât mine când eram copil…
Va rog să-l evocați și pe tatăl dumneavoastră, despre care mi-ați spus că a fost decorat la Mărășești.
Când s-a înființat primul liceu în Dobrogea, în 1896, bunicul meu l-a dat pe tatăl meu, Radu Ionașcu, la liceu – unde a fost coleg cu Vasile Sasu, fostul ministru al agriculturii, internat in 1950 la Sighet. Dar tata n-a apucat sa facă decât patru clase de liceu, pentru că, murind bunicul meu, a devenit cap de familie la numai 12 ani (era cel mai mare dintre cei cinci copii ai lui Gheorghe Ionașcu) și a trebuit să se întoarcă acasă. Nu a apucat să termine liceul, dar îi plăcea să se informeze, să citească, să se cultive. A fost un om înțelept și cumpătat – n-a fumat, n-a băut. La maturitate, s-a înscris în Partidul Liberal.
A deținut vreo funcție?
A fost primar liberal timp de aproape douăzeci de ani în comuna Țepeș Vodă. Avea venituri, avea pământ mult, avea legături cu oamenii și mergea deseori la București să se întâlnească cu aceștia. Avea bani în bancă la București. La conversiunea din 1930, a venit în sat cu doi-trei proprietari de bănci ca să rezolve problemele oamenilor care aveau bani depuși la bancă.
Tatăl dumneavoastră a fost om de afaceri?
Nu. Vindeau carne de oaie, unt, brânză.
Vorbiți numai despre comerțul din satul dumneavoastră?
Da. Erau și sate în care oamenii nu erau întreprinzători, nu aveau inițiativă.
Câte oi aveați?
La noi în sat toată lumea avea oi destule. Tata ținea cam 150-200 de oi.
Și vaci?
Câteva. Patru-cinci vaci. Păi, toată lumea cu ce se hrănea! Plus boii cu care aram. Plus caii, vreo 20 de cai; cu unii lucram, pe alții îi hrăneam, îi creșteam și-i vindeam tineri și frumoși regimentelor de cavalerie. De aici proveneau banii. Era îndestulare, domnule.
Pentru ce a fost decorat tatăl dumneavoastră cu Virtutea Militară?
În timpul primului război mondial, înainte de a lupta la Mărășești, tata a făcut tifos exantematic. În timpul acelei epidemii a murit multă lume. Vindecările erau extrem de rare. Dar el s-a făcut bine, domnule! Medicii militari aveau mare nevoie în spital de oameni care să-i ajute să aplice tratamentul celor care erau bolnavi de tifos. Tatăl meu, care avusese deja tifos exantematic, nu se mai putea îmbolnăvi a doua oară. Astfel a putut să-i ajute pe medicii care l-au folosit ca sanitar sau asistent – nu știu cum să spun. Tata trăia tot timpul printre acești bolnavi. Învățase cum să-i îngrijească, cum să hrănească, cum să le facă injecții. Practic, el ținea locul medicului. A fost decorat pentru că a salvat foarte mulți. Astăzi contează mai puțin o decorație, dar atunci, „Virtutea Militară” înseamna ceva. Pe lângă faptul că era omenos, tatăl meu s-a format în spital ca asistent medical. A citit, a învățat, pentru că era autodidact – și, după ce a venit din război, făcea injecții în sat atât oamenilor, cât și animalelor. Pe vremea aceea nu erau agenți sanitari sau medici veterinari. Lumea trăia așa cum trăia. Iar tatăl meu vindeca oameni și animale. La animale făcea și intervenții chirurgicale. Țoți cei din satele vecine care aveau un animal bolnav veneau cu el la tatăl meu, care îl trata aplicând tehnica aceea simplă, țărănească, dar și ceea ce învățase în spital, plus ceea ce învățase din cărți. Îi plăcea foarte mult să citească”…
La anul 1900 comuna „are o suprafaţă de 15.708 ha, cu o populaţie amestecată, de 1738 suflete. E formată din cătunele: Taş-Punar, reşedinţa, în partea de S, pe văile Taş-Punar şi Sali-Bei-Dere; Băltăgeşti, în partea de N, la 7 km spre N de reşedinţă, pe pârâul Saragea, Chior-Ceşme-român, spre E, la 5 km spre N-E de reşedinţă, pe valea cu acelaşi nume; Chior-Ceşme-tătar, la 800 m spre N-E de precedentul, tot în valea Chior-Ceşme.”
Primii colonişti au fost împroprietăriţi de către statul român, cu câte 25 ha de pământ. Lotul de 25 ha era alcătuit din două loturi de 7,5 ha, fiecare de teren arabil şi 10 ha islaz în devălmăşie, unde păşteau laolaltă toate vitele gospodarilor şi din care erau scăzuţi 2000 m2 pentru locul de casă în vatra satului. În timpul parcelării şi împroprietăririi românilor s-a respectat vechea proprietate a tătarilor din comună, după actele prezentate de ei sub denumirea „Tapi”.
În ceea ce privește suprafața comunei, în această perioadă situația era următoarea: „Tașpunar – 107 ha vatră, 540 ha islaz, 423 ha drumuri, 12.336 loc., 2.302 stat, 15.708 total.”
Cu pământurile rămase pârloage, prin neprezentarea primilor colonişti, au fost împroprietăriţi în anul 1904, vetetranii din războiul de independenţă din 1877. Veteranii au mai primit locuri de casă în vatra satului, materiale pentru construirea caselor, căruţe cu cai sau boi, plug, grape, rariţe, așa cum reiese din dosarele unor veterani ai războiului de independență, care au solicitat să primească pământ în comuna Tașpunar. Românii care au venit pe aceste locuri erau, după cum spun bătrânii, ţărani dârji şi viteji, şi nu de puţine ori aveau conflicte cu tătarii din comună, care făceau multe scandaluri şi foloseau cu uşurinţă cuţitele. Discuţiile între ei începeau la fântână. Tătarii nu permiteau românilor să scoată apă din fântâni. De multe ori răsturnau cu piciorul găleţile femeilor, care se întorceau plângând acasă, iar dacă vreun bărbat lua apărarea femeii se şi începea scandalul. Atunci românii au făcut uz de habotniciile tătarilor ungând cu grăsime de porc scripeţii fântânilor din vatra nouă a satului. Aceştia au părăsit complet fântânile considerându-le spurcate, deoarece aceştia nu mâncau carne de porc. De remarcat că aceste conflicte (sporadice), nu au influențat buna colaborare dintre tătari și români.
„După bătălia de la Varna din 1444, turcii au venit în masă şi au colonizat Bulgaria orientală şi Dobrogea. Tătarii, veniţi din Bugeacul Basarabiei, s-au stabilit în Dobrogea în sec.al XVI-lea. În anul 1599 – după cronicarul Walter – erau în Dobrogea 6000 de familii tătăreşti. Tătarii erau organizaţi milităreşte şi aveau un şef (han), recunoscut de sultanul Turciei.
„Prin 1780 veniră Tatarĭ și se așezară în centrul Dobrogeĭ. Pe la 1828, în urma resboiului Ruso-turc, venire românĭ, în cea maĭ mare parte Moldovenĭ și s’au stabilit prin plășile Măcin și Hârșova.”
În anul 1856 şi după acest an, s-au stabilit în Dobrogea tătarii din Crimeea, care au schimbat numele târgului Carasu în Medgidia (nume dat în onoarea sultanului Abdul Medjid).
Tătarii sau s-au stabilit în următoarele localităţi: „Medgidia, Constanţa, Anadolchioi, Cogealia, Caramurat, Cicracci, Taşaul, Caracoium, Hasancea, Omurcea, Hasiduluc, Osmanfacâ, Abdulach, Ebechioi, Mahometcea, Topraisar, Muratanul Mare, Muratanul Mic, Techirghiol, Mangeapunar, Duingi, Serement, Chirişlic, Ceamurli de Jos, Gargalâcul Mare, Gargalâcul Mic, Toxof, Pazarlia, Ghelengic, Chiorcişmea, Taşpunar, Cochirleni, Cartalu, Terzechioi, Şiriu, Balgiu, Satişchioi, Erchesec, Topalu, Calachioi, Caraomer, Canlicicur, Dauluchioi, Hagilav, Chiragi, Valalâ, Delicrucci, Docuzaci, Cerchezchioi, Enghezu, Amzacea, Casicci, Ghiuvenlia, Azaplar, Carachioi, Eribiler, Sarighiol, Acbasâ, Hoşcadiu, Tatlageacul Mic, Tatlageacul Mare, Perveli, Docuzol, Agemler, Bairamdede, Cavaclar, Beşaul, Merdevenli-punar, Mulciova ş.a. În 1850 singurul sat tătăresc pe malul Dunării citat de Ion Ionescu de la Brad, în lucrarea sa, este Boascic.”
„Româniĭ sunt venițĭ de timpuriŭ în Dobrogea; încă din secolul XIV, când Mircea, coprindénd ambele maluri ale Dunăreĭ până la M. Négră, a coprins și Dobrogea, aŭ început a emigra în aceste întinse ținuturĭ, numeróse familiĭ; emigrațiune care s’a făcut și în secoliĭ următori, căcĭ numaĭ așa se explică cum emigrațiunile acele aŭ prins așa de iute și bine rădăcinĭ în astă țară.”
Populația înainte de războiul de independență, era la Tașpunar, de 131 familii (turci indigeni), din care au migrat sau dispărut 45 familii și se mai găsesc în localitate la 1880, 86 de familii. Chiorceșme avea „200 familii (tătari indigeni), 149 au migrat sau dispărut și 51 mai sunt la 1880.”
La sfârşitul secolului al XIX-lea, satul Tașpunar aparţinea de comuna Edilchioi. Populaţia era rară, „ici şi colo se întâlnea câte un ogor lucrat şi numai norul de praf al unei harabale ce alerga în fuga mare.” anunţa că prin acele părţi locuiesc oameni. Sporuri demografice se înregistrează între anii 1880-1885, în urma noilor măsuri luate de administraţia românească.
În 1882 statistica populației tătare din Dobrogea arăta că la Siliștea erau 54 de etnici tătari. Documentele prezentate demonstrează interesul deosebit de care s-a bucurat Dobrogea, după revenirea la patria mamă. Parcelarea tuturor terenurilor și cadastrarea lor a reprezentat o prioritate a guvernelor de la București, deoarece în felul acesta se clarifică situația proprietății din Dobrogea. În continuare prezentăm un tablou al proprietarilor de pământuri de cultură ale locuitorilor din Kiorceșme în anul 1887.
|
Nr. crt. |
Numele și prenumele |
Suprafață |
Cu reducție la 2/3 |
Treimele cedate Statului |
||||
|
1 |
Murat Temir Ali Sadic Temir Ali Minster Temir Ali Nebi Temir Ali Malec Temir Ali Giumazie Temir Ali
|
21 ha 9713 mp |
14ha 6475 mp |
7ha 3238mp |
||||
|
2 |
Hagian Hagi Osman |
14ha 8007mp |
9ha 8671mp |
4ha 9336mp |
||||
|
3 |
Husein Memet Daud Motciu Nani Ahmet Motciu |
9ha 2849mp |
6ha 1900mp |
3ha 0949mp |
||||
|
4 |
Raside Motciu Rachife Motciu Demir Bec Mussa |
29 ha 4177mp |
19ha 6118mp |
9ha 8059mp |
||||
|
5 |
Hagim Kan Musa Husein Kanis Murat |
7ha 3544mp |
4ha 9029mp |
2ha 4515 mp |
||||
|
6 |
Vagip Murat Ciocsene Murat Ramazan Husein Emirdac Husein |
22ha 0632mp |
14ha 7088mp |
7ha 3544mp |
||||
|
7 |
Zilla Husein Avosi Husein Hamza Seid |
10ha 6639 |
7ha 7088mp |
3ha 5545mp |
||||
|
8 |
Bechir Seid Havos Cudoi Verde
|
14ha 7058mp |
9ha 8059mp |
4ha 9029mp |
||||
|
9 |
Dedel Cudoi Verde Serpe Cudoi Verde Mustafa Ali Ahmet Kutlagazi Ali Ahmet |
2ha 7579mp |
1ha 8386mp |
0ha 9193mp |
||||
|
10 |
Kurbai Gazi Ali Ahmet Kami Ali Ahmet |
11ha 9509mp |
7ha 9673mp |
3ha 9836mp |
||||
|
11 |
Eiup Ali |
7ha 3544mp |
4ha 9029mp |
2ha 4515mp |
||||
|
12 |
Raime Memet Abduraman |
9ha 8365mp |
6ha 5577mp |
3ha2788mp |
||||
|
13 |
Kierim Ahmet Suleiman
|
9ha 8365mp |
6ha 5577mp |
3ha 2788 |
||||
|
14 |
Edie Bechir Tesleu |
9ha 7446mp |
6ha 4964mp |
3ha 2482mp |
||||
|
15 |
Derviș Memet Abdișah Selim Bulat |
7ha 6302mp |
5ha 0868mp |
2ha 5434mp |
||||
|
16 |
Alim Bulat |
13ha 7895mp |
9ha 1930mp |
4ha 5965mp |
||||
|
17 |
Memet Kasan |
36ha 7721mp |
24ha 5147mp |
12ha 2574mp |
||||
|
18 |
Nasip Kan Abdurahman Memet Hagi Ibram Ahmet Mahmud |
7ha 3544mp |
4ha 9029mp |
2ha 4515mp |
||||
|
19 |
Ali Ahmet |
37ha 0479mp |
|
|
||||
|
20 |
Omer Bechir |
17ha 2829mp |
11ha 5219mp |
5ha 7610mp |
||||
|
21 |
Suleiman Reside |
22ha 0632mp |
14ha 7088mp |
7ha 3544mp |
||||
|
22 |
Osman Giuma Hagi Mussa |
7ha 3544mp |
4ha 9029mp |
2ha 4515mp |
||||
|
23 |
Tesleu Hagi Adil |
44ha 1265mp |
29ha 4177mp |
14ha 7088mp |
||||
|
24 |
Gesn Bulat Bur Ali Hasan Omer Temir |
22ha 0632mp |
14ha 7088mp |
7ha 3544mp |
||||
|
25 |
Soliman Omer Temir Ravide Omer Temir |
60ha 6739mp |
40ha 7088mp |
20ha 2246 |
||||
|
26 |
Hagi Buri Ahmet Temir |
44ha 1265mp |
29ha 4177mp |
14ha 7088 |
||||
|
27 |
Selim Abdul Gelil |
14ha 7778mp |
9ha 8519 |
4ha 9259mp |
||||
|
28 |
Eten Hagi Omer |
22ha 0632mp |
14ha 7088mp |
7ha 3544mp |
||||
|
29 |
Selim Gazi Selim Ibraim Pazar Kan Husein Rusten Husein |
25ha 0969 |
|
|
||||
|
30 |
Rașide Husein Bechir Husein |
14ha 7088mp |
9ha 8059mp |
4ha 9029mp |
||||
|
31 |
Kuvat Husein |
14ha 7088mp |
9ha 8059mp |
4ha 9029mp |
||||
|
32 |
Ravide Ali Bur Akai Ali Sadâk |
22ha 0632mp |
14ha 7088mp |
7ha 3544mp |
||||
|
33 |
Oraz Ali Sadâc Sorabai Sadâk Bechir |
7ha 3544mp |
4ha 9029mp |
2ha 4515mp |
||||
|
34 |
Isan Sadâk Bechir Abdul Hachim Bechir Hagi Kadâr |
15ha 6281mp |
10ha 4187mp |
5ha 2094mp |
||||
|
35 |
Elias Ali Bechir Bur Acai |
58ha 8353mp |
39ha 2235mp |
19ha 6118mp |
||||
|
36 |
Regep Bur Acai Frații Hagi Zecheria |
18ha 3860mp |
12ha 2573mp |
6ha 1287mp |
||||
|
37 |
Zachia Omer Șah Omer Gium Ali |
40ha 5412mp |
27ha 0275mp |
13ha 5107mp |
||||
|
38 |
Mola Hasan |
22ha 0621mp |
14ha 4087mp |
7ha 3544mp |
||||
|
39 |
Emir Gium Ali Sali Gium Ali
|
14ha 7088mp |
|
|
||||
|
40 |
Alim Ghenge |
14ha 7088mp |
|
|
||||
|
41 |
Mehmet Emen Gheldi |
29ha 4177mp |
19ha 6168mp |
9ha 8059mp |
||||
|
42 |
Amet Tesleu |
14ha 7088mp |
9ha 8059mp |
4ha 9029mp |
||||
|
43 |
Arif Memet |
8ha 8253mp |
|
|
||||
|
44 |
Husin hagi Selim |
7ha 3544mp |
|
|
||||
|
45 |
Giumatedin Hasan Bai |
13ha 2379mp |
8ha 8253mp |
4ha 4126mp |
||||
|
46 |
Mola Acai Hagi Docmai |
27ha 5791 mp |
18ha 3861 mp |
9ha 1930 mp |
||||
|
|
|
|
|
|
||||
|
1 |
Acmola Hagi Ahmet |
7ha 3544 mp |
4ha 9029 mp |
2ha 4515 mp |
||||
|
2 |
Radu Iulică |
10ha 5720 mp |
|
|
||||
|
3 |
Saimedin Estem |
4ha 5965 mp |
|
|
||||
|
4 |
Din Islam |
1ha 8386 mp |
Emigrat |
1ha 8386 mp |
||||
|
5 |
Menli Buri |
4ha 5965 mp |
Emigrat |
4ha 5965 mp |
||||
|
6 |
Șefir Selim Gazi |
9ha 1930 mp |
|
|
||||
|
7 |
Salit Mehmet |
4ha 5965 mp |
|
|
||||
|
8 |
Halim Mehmet |
4ha 5965 mp |
|
|
||||
|
9 |
Giuma Giuma Bulat |
4ha 5965 mp |
Emigrat |
4ha 5965 mp |
||||
|
10 |
Cutta Gazi Emir Ali |
1ha 8386 mp |
Emigrat |
1ha 8386 mp |
||||
|
11 |
Hagi Ali Ahmet |
1ha 8386 mp |
1ha 2257 mp |
0ha 6129 mp |
||||
|
12 |
Horoz Ali Ahmet |
4ha 5965 mp |
Emigrat |
4ha 5965 mp |
||||
|
13 |
Hasan Abusunt |
1ha 8386 mp |
Emigrat |
1ha 8386 mp |
||||
|
14 |
Abu Derviș |
4ha 5965 mp |
3ha 0643 mp |
1ha 5322 mp |
||||
|
15 |
Murat Ali Idriș |
1ha 8386 mp |
1ha 2257 mp |
0h 6129 mp |
||||
|
16 |
Bertulok Idris |
4ha 5965 mp |
3ha 0643 mp |
1ha 5222 mp |
||||
|
17 |
Murad Emir |
1ha 8386 mp |
1ha 0643 mp |
0ha 6129 mp |
||||
|
18 |
Iacub Habib |
1ha 8386 mp |
|
|
||||
|
19 |
Sabit Iacai |
1ha 8386 mp |
1ha 2257 mp |
0ha 6129 mp |
||||
|
20 |
Sultan Ali Iusuf |
1ha 8386 mp |
Emigrat |
1ha 8386 mp |
||||
|
21 |
Adil Iacza Ioia |
4ha 5965 |
|
|
||||
|
22 |
Abdul Ahmet Mohamad |
4ha 5965 |
Emigrat |
4ha 5965 mp |
||||
|
23 |
Mustafa Osman |
1ha 8286 mp |
Emigrat |
1ha 8286 mp |
||||
|
24 |
Ali Osman Ihtiar |
1ha 8386 mp |
Emigrat |
1ha 8386 mp |
||||
|
25 61 |
Huri Alim Gazi |
4ha 5965 mp |
|
|
||||
|
62 |
Stan Balea |
|
|
|
||||
|
63 |
Ioan Teleamin |
|
|
|
||||
|
64 |
Gheorghe Cojea |
|
|
|
||||
|
65 |
Matei Căciulă |
|
|
|
||||
|
66 |
Vasile Moțoi |
|
|
|
||||
|
67 |
Voicu Gh. Moțoi |
|
|
|
||||
|
68 |
Nicolae Belu |
|
|
|
||||
|
69 |
Niță Cârstocea |
|
|
|
||||
|
70 |
Stanciu Moțoi |
|
|
|
||||
|
71 |
Gheorghe Cojea |
|
|
|
||||
|
72 |
Nicolae St. Moțoi |
|
|
|
||||
|
73 |
Ioan Șt. Moțoi |
|
|
|
||||
|
74 |
Ioan Brândușoiu |
|
|
|
||||
|
75 |
Nicolae N. Belu |
|
|
|
||||
|
76 |
Lazăr Olteanu |
|
|
|
||||
|
77 |
Stan Stan Munteanu |
|
|
|
||||
|
78 |
Gh. Ion Cârstocea |
|
|
|
||||
|
79 |
Duțu N. Belu |
|
|
|
||||
|
80 |
Gheorghe V. Moțoi |
|
|
|
||||
|
81 |
Nicolae C. Lazăr |
|
|
|
||||
|
82 |
Gheorghe Cojea |
|
|
|
||||
|
83 |
Vasile Vasile Moțoi |
|
|
|
||||
|
84 |
Gheorghe Matei Căciulă |
|
|
|
||||
|
85 |
Costache Poppa |
|
|
|
||||
|
86 |
Ion Munteanu |
|
|
|
||||
|
87 |
Dumitru Samoilă |
|
|
|
||||
|
88 |
Gheorghe Ion Munteanu |
|
|
|
||||
|
89 |
Radu Sulică |
|
|
|
||||
|
90 |
Anton Munteanu |
|
|
|
||||
|
91 |
Ion Ion Brândușoiu |
|
|
|
||||
|
92 |
Dumitru Gh. Cojea |
|
|
|
||||
|
93 |
Dumitru D. Cojea |
|
|
|
||||
|
94 |
Ion Gh. Cojea |
|
|
|
||||
|
95 |
Ali Osman Giuma Gazi |
|
|
|
||||
|
96 |
Hagi Mumbat Curban Gazi |
|
|
|
||||
|
97 |
Memet Ali |
|
|
|
||||
|
98 |
Mahmud Hagi Ibraim |
|
|
|
||||
|
99 |
Iuseim Apturaman |
|
|
|
||||
|
100 |
Memet Hagi Ibraim |
|
|
|
||||
|
101 |
Ismail Cogea Hanefi |
|
|
|
||||
|
102 |
Beitula Idris |
|
|
|
||||
|
103 |
Selim Gazi Hagi Ibraim |
|
|
|
||||
|
104 |
Ablachim Mahmud |
|
|
|
||||
|
105 |
Eotem Hagi Omer |
|
|
|
||||
|
106 |
Selim Bolat |
|
|
|
||||
|
107 |
Hasan Osman |
|
|
|
||||
|
108 |
Soleiman Apturaman |
|
|
|
||||
|
109 |
Ali Memet |
|
|
|
||||
|
110 |
Sadâc temir Ali |
|
|
|
||||
|
111 |
Sabit Iacci |
|
|
|
||||
|
112 |
Murad Erup |
|
|
|
||||
|
113 |
Mamut Ahmet |
|
|
|
||||
|
114 |
Asai Alim |
|
|
|
||||
|
115 |
Nuri Alim Gazi |
|
|
|
||||
|
116 |
Apti Iusein |
|
|
|
||||
|
117 |
Amet Hagi Ibraim |
|
|
|
||||
|
118 |
Ali hagi Ibraim |
|
|
|
||||
|
119 |
Memet Emin Hagi Gheldi |
|
|
|
||||
|
120 |
Hagi Bolat Ismail |
|
|
|
||||
|
121 |
Amza Sait |
|
|
|
||||
|
122 |
Murat Temir Ali |
|
|
|
||||
|
123 |
Memet Suliuș |
|
|
|
||||
|
124 |
Temir Bec Musa |
|
|
|
||||
|
125 |
Adil Iaia |
|
|
|
||||
|
126 |
Kuat Iusein |
|
|
|
||||
|
127 |
Aliș Suliuș |
|
|
|
||||
|
128 |
Omer Giumali |
|
|
|
||||
|
129 |
Oraz Ali Hagi Sadic |
|
|
|
||||
|
130 |
Sali Acai |
|
|
|
||||
|
131 |
Musa Ac Ali |
|
|
|
||||
|
132 |
Omer Bechir |
|
|
|
||||
|
133 |
Mustafa Omer Ali |
|
|
|
||||
|
134 |
Halil Hanefi |
|
|
|
||||
|
135 |
Sali Memet |
|
|
|
||||
|
136 |
Ali Curban Gazi |
|
|
|
||||
|
137 |
Ablachem Selim |
|
|
|
||||
|
138 |
Sefer Selim Gazi |
|
|
|
||||
|
139 |
Gean Ali Alibek |
|
|
|
||||
|
140 |
Murad Ali |
|
|
|
||||
|
141 |
Buracai hagi Sadîk |
|
|
|
||||
|
142 |
Hali Cheșbi |
|
|
|
||||
|
143 |
Ismail Ciauș |
|
|
|
||||
|
144 |
Ali Memet |
|
|
|
||||
|
145 |
Iacup Ali |
|
|
|
||||
|
146 |
Sultan Ali Iusuf |
|
|
|
||||
|
147 |
Menli Tolap |
|
|
|
||||
|
148 |
Nurlacai Capaci |
|
|
|
||||
|
149 |
Bactali Hogea |
|
|
|
||||
|
150 |
Nicolae Ioan |
|
|
|
||||
|
151 |
Bucur Ghețu |
|
|
|
||||
|
152 |
Neagu Ghețu |
|
|
|
||||
|
153 |
Ștefan Ghinea |
|
|
|
||||
|
154 |
Vasile Șt. Ghinea |
|
|
|
||||
|
155 |
Oprea Șt. Ghinea |
|
|
|
||||
|
156 |
Ștefan Șt. Ghinea |
|
|
|
||||
|
157 |
Ion D. Tobă |
|
|
|
||||
|
158 |
Anghel Nica |
|
|
|
||||
|
159 |
Ion Tobă |
|
|
|
||||
|
160 |
Ștefan Datcu |
|
|
|
||||
|
161 |
Petrache Ion |
|
|
|
||||
|
162 |
Tudor Datcu |
|
|
|
||||
|
163 |
Ioan Mache |
|
|
|
||||
|
164 |
Gheorghe Ionașcu |
|
|
|
||||
|
165 |
Tudor Trufașu |
|
|
|
||||
|
166 |
Stan Calcan |
|
|
|
||||
|
167 |
Chiriță Băjenică |
|
|
|
||||
|
168 |
Dan Besnea |
|
|
|
||||
|
169 |
Gheorghe Besnea |
|
|
|
||||
|
170 |
Radu G. Besnea |
|
|
|
||||
|
171 |
Dinu Mardale |
|
|
|
||||
|
172 |
Girap Giurmali |
|
|
|
||||
|
173 |
Ioan Panait |
|
|
|
||||
|
174 |
Bucur Cioroiu |
|
|
|
||||
|
175 |
Radu D. Cioroiu |
|
|
|
||||
|
176 |
Stoica D. Cioroiu |
|
|
|
||||
|
177 |
Radu Buricea |
|
|
|
||||
|
178 |
Ion D. Mocanu |
|
|
|
||||
|
179 |
Ilie Ciocan |
|
|
|
||||
|
180 |
Tudor I. Nicola |
|
|
|
||||
|
181 |
Ștefan B. Oprișănescu |
|
|
|
||||
|
182 |
Anghel Rusu |
|
|
|
||||
|
183 |
Dumitru Mocanu |
|
|
|
||||
|
184 |
Simion Ciocan |
|
|
|
||||
|
185 |
Stan C. Groza |
|
|
|
||||
|
186 |
Const. Groza |
|
|
|
||||
|
187 |
Mihalache C. Groza |
|
|
|
||||
|
188 |
Const. Ene |
|
|
|
||||
|
189 |
Aldea Blană |
|
|
|
||||
|
190 |
Ioan Galbenu |
|
|
|
||||
|
191 |
Ion I. Galbenu |
|
|
|
||||
|
192 |
Radu V. Besnea |
|
|
|
||||
|
193 |
Const. V. Besnea |
|
|
|
||||
|
194 |
Ion Stoica |
|
|
|
||||
|
195 |
Anghel Stoica |
|
|
|
||||
|
196 |
Stoica Petre |
|
|
|
||||
|
197 |
Dinu Nanu |
|
|
|
||||
|
198 |
Ion Straton |
|
|
|
||||
|
199 |
Grigorie Chiper |
|
|
|
||||
|
200 |
Stoica Morărescu |
|
|
|
||||
|
201 |
Ion Codârlan |
|
|
|
||||
|
202 |
Ioan Ghețu |
|
|
|
||||
|
203 |
Nica Perianu |
|
|
|
||||
|
204 |
Ioan Perianu |
|
|
|
||||
|
205 |
Nicolae Nenciu |
|
|
|
||||
|
206 |
Stanciu Mazâlu |
|
|
|
||||
|
207 |
Isofache Gheorghe |
|
|
|
||||
|
208 |
Oprea Bola |
|
|
|
||||
|
209 |
Enache Isofache |
|
|
|
||||
|
210 |
Petre Cojocaru |
|
|
|
||||
|
211 |
Bucur Preda |
|
|
|
||||
|
212 |
Ștefan Crețu |
|
|
|
||||
|
213 |
Chiriță Șt. Crețu |
|
|
|
||||
|
214 |
Nedelcu Hoștină |
|
|
|
||||
|
215 |
Nica Cioroiu |
|
|
|
||||
|
216 |
Nicolae Stanciu |
|
|
|
||||
|
217 |
Oprea Calcan |
|
|
|
||||
|
218 |
Ioan Șt. Crețu |
|
|
|
||||
|
219 |
Radu N. Hoștină |
|
|
|
||||
|
220 |
Irimia D. Mihalache |
|
|
|
||||
Putem observa, în tabloul prezentat, că populația de origine turco – musulmană este majoritară în Chiorceșme, ca de altfel în majoritatea localităților din zona centrală a Dobrogei. Există și locuitori români ai acestor sate, unii băștinași, alții sosiți la Tașpunar și Chiorceșme, imediat după anul 1882.
„Între toți, săcelenii aciuiați în Dobrogea sunt cei mai numeroși. Dacă s’ar putea aduna cu toții la un loc, s’ar întemeia un nou Săcele, cu mult mai mare și mai bogat ca metropola de peste Carpați. Așezări mocănești aflăm la: (…) Șiriu, Tortoman, Băltăgești, Sarai, Cartal, Carol I, Caramurat, Tașpunar, etc.” În lucrarea sa monografică, „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea”, M.D.Ionescu Dobrogeanu prezintă un tablou cu populaţia plasei Medgidia repartizată pe sate şi naţionalităţi. Din acest tablou, constatăm că la începutul secolului al XX-lea, structura populaţiei comunei Tașpunar era următoarea:
Satul Tașpunar, avea 374 locuitori români și 202 tătari (total, 576 locuitori), iar la Chiorceșme populația era formată din 698 români și 234 tătari (total 932 locuitori). Comuna Tașpunar avea în componență și satele Saragea (400 români) și Băltăgești (344 români, 3 bulgari și 4 tătari).
„În județul Constanța elementul ardelean este mai bine reprezentat. Din cele aproximativ 99 de comune ale județului (câte erau în 1929 când s-a realizat studiul) în cel puțin 80 găsim populație de origine ardeleană. (…)
O sumară repartiție pe plase va evidenția și mai bine existența unui mare număr de ardeleni în județul Constanța. În Plasa Cernavodă transilvănenii erau reprezentativi în comunele: Cochirleni, Rasova, Seimeni, Tortomanu, Țepeș Vodă, Siliștea.”[7]
Turcii au scăzut ca populație la începutul sec. XX. Astfel un studio realizat pentru aceștia arată că la „Tașpunar erau la 1904, 182 de tătari, cetățeni români, iar la Chiorcișme 205, în timp ce turci nu erau deloc.”[8]
„Mocanii au jucat, așadar, un rol important în viața Dobrogei. Din punct de vedere economic, ei au valorificat secole de-a rândul, dar mai ales după 1800, bogatele și întinsele pășuni ale acestei provincii, au contribuit la amplificarea relațiilor comerciale. Din perspectivă istorică, prezența ardelenilor în Dobrogea a însemnat un aport deosebit la edificarea acelei infrastructuri menite a susține o conștiință națională, sentimentul peren al unității culturale, de limbă, a românilor de pe oriunde s-ar fi născut ei. Din perspectiva preocupărilor noastre se poate spune că infuzia ardeleană în Dobrogea a impus o dimensiune aparte potențialului antroponimic local, fapt de limbă care își cere dreptul de a fi studiat pe larg, în toate consecințele lui. Ca o ilustrare a afirmației, menționăm în continuare numele unor comercianți de origine ardeleană din Dobrogea:…
Totodată, acești păstori transilvani au contribuit la dezvoltarea, pe toate planurile, a legăturilor dintre românii din Dobrogea și cei din teritoriul de la stânga Dunării. Stabilirea unora dintre ei în satele și orașele dobrogene a întărit în mod simțitor elementul românesc, grăbind trezirea conștiinței naționale a românilor autohtoni. Este de asemenea remarcabil aportul lor la viața spirituală a Dobrogei, atât din punct de vedere cultural, cât și religios.
Printre numeroșii slujitori ai școlii și bisericii dobrogene aduși din Ardeal sau ridicați din mijlocul ardelenilor în jud.Constanța: Avrigean, Alex. și Aurelia, în Siliștea, Moldovanu Victoria, în Horia, Ștefan Oprea I., în G-ral Scărișoreanu, Șteflea Nic. N., în Rariștea”
„Pentru Dobrogea, mai ales într-o vreme când acest pământ românesc se afla sub stăpânire străină, păstoritul mocanilor a avut nu numai implicații economice și sociale, ci și demografice și culturale. Păstoritul în Dobrogea era practicat numai de bărbați valizi, de regulă până în cincizeci de ani, capabili să suporte rigorile unei vieți uneori deosebit de aspre, în timp ce femeile, copiii și bătrânii rămâneau în satele din Transilvania. Un document de la Mircea cel Bătrân, din anii 1404 – 1406, în care sunt amintiți păstorii care se aflau în bălțile de la Dunăre aparținând mănăstirii Cozia a fost interpretat ca o dovadă a trecerii încă din vremea aceea, a mocanilor în Dobrogea.”
„…Secelenii, Siliștenii și Poenarii traiau demult în Dobrogea. Majoritatea s-au așezat în plasa Hârșova, Medgidia și Constanța (…). Amestecați cu Cojanii și Bulgarii, ardelenii se găsesc în jud. Constanța în (…) Șiriu, Tortoman, Băltăgești, Sarai, Cartal, Carol I, Caramurat (cu nemți), Tașpunar, etc.”
Conform Marelui Dicționar Geografic, în anul 1900 populația Comunei Tașpunar era de 1738 de suflete.
După anul 1903, populația crește numeric ca urmare a Decretului Lege din 2 aprilie 1903, prin care veteranii de la 1877-1878 sunt împroprietăriți în Dobrogea. Ei erau obligați să prezinte la dosar următoarele acte: certificate privind medaliile căpătate în războiul 1877 – 1878, certificate privind originea, stagiul militar și averea veteranilor în localitățile de baștină, declarații date de veteran privind obligațiile la legea împroprietăririi, declarații pentru primirea animalelor și uneltelor agricole date de stat veteranilor, procese verbale privind stabilirea veteranilor pe pământurile primite în localitățile din Dobrogea.
Vă redăm în continuare veteranii Războiului de Independență de la 1877 -1878, care au solicitat să fie împroprietăriți în localitățile Tașpunar și Chiorceșme, pe baza Decretului Lege din 2 aprilie 1903:
1.Cătăluș Stoian ( 1903, anul în care a făcut cererea de împroprietărire), 2.Marin State (1903), 3.Vasile Toma ( 1904), 4.Petre Udrescu (1904), 5.Silișteanu Ion (1904), 6.Holtea Gheorghe (1904), 7.Lixandru Gheorghe (1904), 8.Lixandru Dumitru (1904), 9.Tănase Ion (1904), 10. Ionescu Ion II (1904), 11.Popescu Nicolae (1904), 12.Dima Niță (1904), 13.Ion Frățoiu (1904), 14.Constantin M. Chiriță (1904), 15.Ion Marin (1904), 16.Simion Bălan (1904), 17.Manea Badea zis Ion Badea (1904), 18.Niculescu Radu (1904), 19.Florea Păun (1904); 20.Panait Druțu (1904), 21.Ion Tomulescu (1904), 22.Neicu Mihai (1904), 23.Ungureanu Dumitru (1904), 24.Mihai Gheorghe (1904), 25.Mincu Sandu (1904), 26.Dobre Florea Ioniță (1904), 27.Alexandru Florea (1904), 28.Dumitru Chicheleanu (1904), 29.Ichim Nicolae (1904), 30.Nică Stoian (1904), 31.Nicolae Petre (1904), 32.Petcu Tudor (1904), 33.Burtoiu Dinu (1904), 34.Dobre Ion (1904), 35.Bucur Ștefan (1904), 36.Toader Gheorghe (1904), 37.Tudor Dumitru (1904), 38.Nicolae Costache (1904), 39.Gheorghe Tache Diceanu (1904), 40.Zane Leonte zis Leonte Ion (1904), 41.Sandu David (1904), 42.Dulgheru Ruse (1904), 43.Ion Nițulescu (1904), 44.Radu Ion Popa (1904), 45.Giurcă Constantin (1904), 46.Ion M. Dan (1904), 47.Voicu I. Roșu (1904), 48.Ștefan Preda Raiciu (1904), 49.Cojocaru Tache zis Tache Oprea (1904), 50.Ion Nicolau (1904), 51.Mitrache Dudea (1904), 52.Gheorghe Pătuță (1904), 53.Toma Barbu (1904), 54.Tudor Manea (1904), 55.Dumitru Constantin (1904), 56.Dobre Dinu (1904), 57.Ion Oprea (1904), 58.Florea Niculescu (1904), 59.Alexandru Moșoiu (1904), 60.Istrățoiu Radu zis Marinache (1904), 61.Coțum Radu (1904), 62.Dumitru Nicolae (1904), 63.Ioniță Petrache (1904), 64.Zidaru Ion (1904), 65.Voinea Nițu (1904), 66.Ion Stan Grecu (1904), 67.Andrei Pelin (1904), 68.Bălan Gheorghe (1904), 69.Stan Dumitru Vasile (1904), 70.Bănică Stanciu (1904), 71.Anghel Gh. Ion (1904), 72.Dragomir Costache (1904), 73.Stan Radu (1904), 74.Stoica Alexandru zis Tănase (1904), 75.Iancu Ivan (1904), 76.Matei Constantin (1904), 77.Voicu Matei (1904), 78.Dumitru Trifu (1904), 79.Rogozea Chivu (1904), 80.Dumitru Stoica (1904), 81.Balaban Mihalache (1904), 82.Tudor Paroschi (1904), 83.Nicolaie Mareș (1904), 84.Dumitru Ion II (1904), 85.Gheorghe I. Chițoiu (1904), 86.Gheorghe Ștefan (1904), 87.Alexandru Stoian (1904), 88.Nicolaie Gheorghiu (1904), 89.Scurtu Stan (1904), 90.Ioniță Constantin (1905), 91.Stan Șerban Saiu (1905), 92.Miu Butuc (1905), 93.Smarandache Radu (1905), 94.Stan Gavrilă Barbu (1906), 95.Crăciun Nedelcu (1906), 96.Anghel D. Toma (1906), 97.Pește Gras Dragu (1906), 98.Gh. I. Grosu (1906), 99.Radu Mihai (1906), 100.Gheorghe Ursu Damian (1906), 101.Gheorghe I. Mucea (1906), 102.Andrei Pătrănoiu Picioruș (1907), 103.Rizea Gheorghe (1914).
Este adevărat că nu toți cei 103 veterani au venit la Tașpunar după ce au primit acceptul autorităților dobrogene. Unii au venit, dar s-au reîntors în localitățile lor de baștină și au fost deposedați de pământurile primite aici.
Cei care au rămas au contribuit alături de cei veniți înainte de anul 1900 la creșterea populației românești din satele comunei.
Astfel, populaţia comunei ajunge în anul 1916 la aproximativ 2000 de suflete, dar se reduce în anul 1922, la doar 1241 suflete. Cauza scăderii o reprezintă pierderile suferite ca urmare a participării tinerilor la operațiunile primului război mondial.
După naţionalitate, în 1916, conform situației prezentate de prefectul județului N.T. Negulescu, situația era următoarea :
|
Localitatea |
români |
turci şi tătari |
|
Chiorcişmea |
979 |
216 |
|
Taşpunar |
673 |
136 |
|
Total |
1552 |
352 |
În 1922:
|
Localitatea |
români |
turci şi tătari |
|
Chiorcişmea |
597 |
125 |
|
Taşpunar |
329 |
190 |
|
Total |
826 |
315 |
Tabelul demonstrează jertfa de sânge și pierderile pe care le suferă populația românească din Tașpunar și Chiorceșme pe fronturile din Dobrogea, Muntenia și Moldova, în marile bătălii ale primului război mondial, pentru reîntregirea țării, la Turtucaia, Mărăști, Mărășești, Oituz, etc. Este o pierdere de peste 700 de locuitori, bărbați tineri, după care au rămas familii îndoliate, văduve și copii orfani.
După cetăţenie, în anul 1916:
|
Localitatea |
români |
|
Chiorcişmea |
1195 |
|
Taşpunar |
800 |
|
Total |
1995 |
În 1922:
|
Localitatea |
români |
|
Chiorcişmea |
722 |
|
Taşpunar |
519 |
|
Total |
1241 |
După religie, în 1916:
|
Localitatea |
ortodocşi |
mahomedani |
|
Chiorcişmea |
979 |
216 |
|
Taşpunar |
673 |
136 |
|
Total |
1652 |
352 |
În 1922:
|
Localitatea |
ortodocşi |
mahomedani |
|
Chiorcişmea |
597 |
125 |
|
Taşpunar |
320 |
190 |
|
Total |
926 |
315 |
Capi de familie în 1916 după sex şi stare civilă:
|
Localitatea |
căsătoriţi |
văduvi |
|
Chiorcişmea |
179 |
15 |
|
Taşpunar |
143 |
10 |
|
Total |
322 |
25 |
În 1922:
|
Localitatea |
căsătoriţi |
văduvi |
|
Chiorcişmea |
161 |
41 |
|
Taşpunar |
102 |
32 |
|
Total |
263 |
73 |
Dacă există 322 de locuitori căsătoriți la o populație de aproape 2000 de locuitori ai comunei Tașpunar, media pe familie este de peste 7 locuitori. Se observă din situația prezentată, că o parte din cei care s-au refugiat în perioada primului război mondial din cauza ocupației localității de către armatele germane și bulgare nu au mai revenit în localitățile comunei după terminarea războiului.
Acest lucru a avut un efect negativ și asupra dezvoltării ulterioare a satelor aparținătoare comunei.
După stabilitate şi locuinţă în 1916:
|
Localitatea |
definitivi |
case proprii |
cu chirie |
|
Chiorcişmea |
124 |
188 |
6 |
|
Taşpunar |
123 |
151 |
2 |
|
Total |
347 |
339 |
8 |
În 1922:
|
Localitatea |
definitivi |
|
Chiorcişmea |
722 |
|
Taşpunar |
519 |
|
Total |
1241 |
„O statistică germană din 15 februarie 1918 arată: Taș–Punar 610 români, 1 diverși, 611 total. Chior-Ceșmea – 879 români, 879 total. Baltăgești – 570 români, 1 diverși, 571 total.” Chiar dacă există diferențe între cele două statistici, ele sunt reale, deoarece în perioada războiului a existat o mare mobilitate ca urmare a refugierii populației din calea frontului și ocupației trupelor străine.
Populația din Chiorcișme prezentată în Anuarul Dobrogei din 1925 era următoarea: bărbați – 480, femei – 420, total – 900 locuitori.
Recensământul din 29 decembrie 1930 stabilește pentru Siliștea următoarele cifre:
|
Localitatea |
total populație |
români |
turci |
tătari |
alții |
|
Siliștea |
738 |
511 |
222 |
4 |
1ungur |
|
Țepeș Vodă |
943 |
759 |
177 |
– |
3 ruși |
Din datele prezentate se constată că nu există creșteri sau scăderi spectaculoase în primul deceniu după război. La Baltăgești (care aparținea de comuna Tașpunar) populația era de 584 locuitori, din care 581 români și 3 ruși.
Populația localității Siliștea în anul 1937 era de 775 suflete, care aveau următoarele profesiuni: 492 plugari, 7 funcționari, 4 comercianți, 272 fără profesiune. Nu exista niciun meșeriaș. Nu existau ingineri, medici, farmaciști, avocați, muncitori manuali. Datele statistice ale recensământului din 6 aprilie 1941 arată pentru Comuna Țepeș Voda: 196 de clădiri, 206 gospodării, 985 locuitori, din care 515 bărbați, 949 români și 32 alte naționalități, 17 întreprinderi și meserii. La Siliștea situația era următoarea : 150 clădiri, 778 locuitori. Se constată un număr de locuitori apropiat de cel dinaintea primului război mondial. După cel de-al doilea război mondial, politica demografică a noilor autorități comuniste va fi una de creștere a natalității. Cu toate acestea, în perioada 1950 – 1970 nu există o creștere spectaculoasă a numărului de locuitori ai satelor Siliștea și Țepeș Vodă. Pe sate, la recensământul din 1966, populația era repartizată astfel: Siliștea – 24,7%, Țepeș Vodă – 35, 2% și Tortomanu – 40,1%. Astfel, în anul 1970, Siliștea avea o populație de 722 locuitori, iar Țepeș Vodă, 1029 locuitori. Populația comunei Siliștea (avea în componență și localitatea Tortoman), la 1 iulie 1970, era de 2.925 locuitori (1500 bărbați și 1425 femei).
Recensământul populației și locuințelor din 7 ianuarie 1992, prezentat de Direcția județeană de statistică a județului Constanța în anul 1994, arată pentru comuna Siliștea, următoarea situație: Siliștea – 676 loc., Țepeș Vodă – 797 loc., 397 clădiri, (Siliștea-189, Țepeș Vodă-208), 440 locuințe, (Siliștea-195, Țepeș Vodă-245), 1299 camere de locuit, (Siliștea-638, Țepeș Vodă-661), 16474 mp, (Siliștea-8619 mp, Țepeș Vodă-7855 mp), 444 gospodării, (Siliștea-203, Țepeș Vodă-241), 503 persoane active, (Siliștea-225, Țepeș Vodă-278), 312 persoane salariate, (Siliște-117, Țepeș Vodă-195), 445 copii întreținuți, (Siliștea-204, Țepeș Vodă-241), 71 gospodării cu o persoană, (Siliștea-30, Țepeș Vodă-41), 124 gospodării cu 2 persoane, (Siliștea-58, Țepeș Vodă-66), 66 gospodării cu 3 persoane, (Siliștea-35, Țepeș Vodă-31), 76 gospodării cu 4 persoane, m(Siliștea-31, Țepeș Vodă-45), 107 gospodării cu 5 persoane, (Siliștea-49, Țepeș Vodă-58), 212 pensionari, (Siliștea-105, Țepeș Vodă-107), 3,32 număr mediu de persoane pe o gospodărie, (Siliștea-3,33, Țepeș Vodă-3,31), 1,13 persoane active pe o gospodărie, (Siliștea-1,11, Țepeș Vodă-1,15), 1 copil întreținut pe o gospodărie, (Siliștea-1, Țepeș Vodă-1).
|
Populație total |
0-4 ani |
5-9 ani |
10-14 ani |
15-19 ani |
20-24 ani |
25-19 ani |
30-34 ani |
35-39 ani |
|||||||||
|
Total-1473 M-750 F-723 |
159 76 83 |
110 56 54 |
157 87 70 |
141 75 66 |
121 68 53 |
68 33 35 |
76 45 31 |
75 36 39 |
|||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|||||||||
|
40-44 ani |
45-49 ani |
50-54 ani |
55-59 ani |
60-64 ani |
65-69 ani |
70-74 ani |
75-79 ani |
80-84 ani |
95 ani și peste |
||||||||
|
T-99 M-61 F-38 |
67 34 33 |
85 38 47 |
97 55 42 |
61 22 39 |
57 19 38 |
43 20 23 |
33 14 19 |
13 6 7 |
11 5 6 |
||||||||
La recensământul din anul 2002 se constată o scădere a populației comunei determinată în primul rând de politica de industrializare a regimului comunist. Această politică a condus la plecarea locuitorilor către localitățile urbane ale județului, respectiv Constanța și Medgidia. Populația totală a comunei este de 1462 de locuitori, din care 1409 români și 53 de naționalitate turcă. Pe sate, la Siliștea sunt 676 locuitori (623 români și 53 turci), iar la Țepeș Vodă, 786 locuitori (toți români). Și după anul 2002 se menține sporul de creștere negativ, de data aceasta și ca urmare a scăderii sporului de natalitate și a plecării în străinătate a multor locuitori, și în multe situații, a unor familii care nu se vor mai întoarce niciodată în satele comunei.
Astfel, în 2011, comuna Siliștea avea 1373 locuitori (608 la Siliștea și 765 la Țepeș Vodă) (695 bărbați, 678 femei, 0-14 ani – 298, 158 bărbați, 140 femei, 15-24 ani, 197, 107 bărbați, 87 femei, 25-34 ani, 191 loc., 107 bărbați, 84 femei, 35-44 ani, 231 loc., 131 bărbați, 100 femei, 45-54 ani, 115 loc., 55 bărbați, 60 femei, 55-64 ani, 153 loc., 74 bărbați 79 femei, 65 de ani și peste, 191 loc., 63 bărbați, 128 femei), în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 1.462 de locuitori. Majoritatea locuitorilor sunt români (92,21%), cu o minoritate de tătari (2,6 9%). Pentru 5,1% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută. Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși (90,31%), dar există și minorități de musulmani (2,69%) și romano-catolici (1,82%). Pentru 5,1% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.
Populatia stabila 1308 locuitori.
Bărbați – 666.
Femei – 642.
Numarul gospodariilor populatiei – 428.
Numărul mediu de persoane pe o gospodarie a populatiei – 3,06.
Numărul cladirilor – 443.
Cladiri cu locuinte – 443.
Persoane temporar absente – 16.
Locuințe alimentate cu apă – 102 (23%).
Cu instalație de canalizare – 76 (17,2%).
Cu instalație electrică – 429 (96,8%).
Cu încălzire centrală -5 (1,1%).
Cu bucătărie în locuință – 289 (65,2%).
Cu baie în locuință – 61 (13,8%).
În anul 2019, populația este de 1464 locuitori, cu 476 gospodării și 447 locuințe. Se observă că în deceniul al doilea al secolului al XXI-lea, populația comunei Siliștea a rămas stabilă din punct de vedere al sporului.
Dezvoltarea economico – socială a comunei Silștea
Viaţa economică reprezintă una dintre cele mai complicate manifestări ale societăţii rurale. Starea de patriarhalitate, care domneşte în satul românesc din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, „dă naştere la o stare specială de spirit, care se deosebeşte complet de spiritul economic, organizat al unei instituţii.”
O lume de valori economice este întotdeauna constituită aparte şi servită de un ansamblu de legi speciale. „În viaţa satelor totul se petrece nu după anumite reguli economice, ci după o stare economică nedesluşită şi neprecisă, din care nu se poate trage concluzii şi nici formula legi, tocmai pentru că nu e bine conturată. Aici la ţară continuă să domine o stare de primitivism, care face ca ţăranul să fie şi producător, şi consumator. Circulaţia reprezintă o sferă care se răsfrânge de multe ori la bunurile naturale, iar criteriul după care se selecţionează valorile este foarte greu de determinat, din cauza unei vieţi precare şi rudimentare.”
Deşi aşezată într-o zonă de răscruce geografică, comuna Siliştea respectă întocmai legile de organizare şi dezvoltare a satului dobrogean până la primul război mondial.
Situată la o distanță de 60 km de municipiul Constanța și la 17 km de municipiul Medgidia, Comuna Siliștea are o suprafață totală de 7244,24 ha, respectiv 97,3 ha intravilan, 7146,94 ha extravilan, având în componență satele Țepeș Vodă și Siliștea, care este și reședința de comună.
La început pământul era foarte mult şi înţelenit, iar oamenii, puţini la număr, munceau cu unelte rudimentare. An de an, au desţelenit pârloagele şi au crescut din ce în ce mai multe vite. De la plugul tras de două vaci, sau de doi cai, întovărăşindu-se între ei, rude sau vecini, au ajuns să lucreze cu mai multe vite, dar recoltele erau tot slabe. În cele 4 veacuri, în care a fost ocupată de Imperiul otoman, „Dobrogea a avut permanent sub aspect agricol o situaţie precară.”[3] „Dacă agricultura este aprópe nulă, pricina este acestă lipsă de apă și brațe; ast-fel grîul nu reusesce, precum nici fînul, căci la începutul vereĭ iarba se usucă și nu vedĭ de cât imense câmpiĭ acoperite cu spinĭ, carĭ onduléză la suflarea vîntului, ridicându-șĭ capul sus, dar arse de sóre. Numerósele cirede de boĭ și oĭ îșĭ caută nutrețul în bălțile de lângă Dunăre, saŭ în insulele fluviuluĭ. Nicĭ un arbore, nicĭ o tufă chiar lângă case…”
În acea vreme, se semăna orzul în cantităţi mai mari, rapiţa pentru ulei, porumbul şi secara. Grâul se semăna pe suprafeţe foarte mici, deoarece îl mâncau gândacii. Ca să scape de acest necaz, oamenii umblau în luna iunie cu funia prin grâu, atingând spicele, scuturau gândacii care mâncau boabele. Se împământenise ideea că grâul nu poate să crească prin aceste locuri. Ogorul pentru porumb nu se făcea de toamna, ci primăvara, după ce răsăreau toate ierburile. Astfel, apa zăpezilor se scurgea, iar pământul era bolovănos. Semănatul porumbului se făcea în perioada 25 aprilie-5 mai. Ţăranii nu luau în consideraţie plantele ierboase anuale, iar acestea se grăbeau să-şi îndeplinească ciclul evolutiv, care corespundea perioadei de umiditate maximă, până în luna iulie, când începea perioada de secetă şi seminţele lor ajungeau la maturitate. Aici era greşeala, deoarece semănând târziu, recoltele erau slabe, în timp ce ierburile creşteau şi se dezvoltau bine. Arătura era slabă, pentru că în majoritatea cazurilor oamenii săraci foloseau vacile la plug. Alteori, ei apelau la cei înstăriţi, dar trebuiau să plătească sau să muncească pentru aceştia. Astfel, pământul muncit dădea recolte slabe, culturile erau năpădite de buruieni, pirul în special, avea rădăcini puternice şi făcea să sară în sus la prăşitul porumbului. Vara începea seceratul păioaselor. După seceriş, snopii erau legaţi şi transportaţi cu carele la armane, pentru a fi treieraţi. În general, armanele se făceau în curţile oamenilor. Aşa cum arată D. Munteanu, „Dobrogea e cea mai oropsită dintre toate provinciile ţării noastre. La sate, situaţia e şi mai gravă, cerealele nu au preţ, iar sătenilor, pentru neplata datoriilor mai demult contractate, li se vinde totul, până şi cenuşa din vatră.”
„Din timpurile cele mai îndepărtate Dobrogea a avut cai numeroşi. Tracii, sciţii, ca şi celelalte popoare din Dobrogea antică, au crescut calul.
Tătarii şi cerchezii au introdus calul tip arab. Turcii au adus pentru hergheliile lor reproducători orientali arabi, persani, turcomani, pur-sânge, etc.
Calul dobrogean are ca origine tipul Equus Przwalskii din stepele Asiei Centrale.
Caii zişi „de Deliorman” au pielea subţire, elastică, acoperită cu păr fin, foarte scurt şi strălucitor, coama şi coada lungi. Culoarea frecventă: murg, roib şi alb pestriţ.
Greutatea corporală aprox.250-350 kg. Forma corporală este tipică pentru călărie şi tracţiune uşoară.
Caii pasc în herghelii de câte 15-30 capete. Iarna locuitorii îşi adăpostesc caii la şirele de paie, în dosul perdelelor de stuf, în grajduri sau în „saivane.”
Pentru ameliorarea rasei se aduc reproductori masculi ruseşti, ungureşti sau basarabeni. În 1924 au fost în Dobrogea 168,609 cai.
Asinii sunt foarte numeroşi, mai cu seamă în sudul Dobrogei. Ei descind din tipul Asinus taeniopus, răspândit în N şi E Africii.
Sunt două tipuri: unul de talie mică (80-100 cm înălţime), culoare cenuşie închisă, bătând în alb-cenuşiu pe abdomen, având pe spinare dunga închisă şi pe umeri crucea caracteristică. Capul mare, fruntea bombată, gâtul şi spinarea lungă, membrele scurte, coada lungă. Altul are talia ceva mai înaltă: 100-110 cm, culoarea cenuşiu deschis, alb pe membre şi pe marginea inferioară corporală.
Tipul al doilea trăieşte în apropierea litoralului Mării Negre. În 1924 au fost 4209.
Taurinele fac parte din vitele cenuşii de stepă, având ca strămoş tipul Bos urus. Rasa Ischer e răspândită în Dobrogea de sud. Capul mare, coarnele dezvoltate, gâtul scurt şi gros, pieptul îngust, membrele scurte şi rotunde.
Bubalinele sunt în număr mare. Ele descind din tipul sălbatic Bubalus arni, din India.
Coarnele lor sunt foarte mari şi inelate. Părul negru roşiatic. Bubalinele sunt întrebuinţate la tracţiunea grea, fiind rezistente şi sobre. În 1924 numărul taurinelor din Dobrogea a fost de 270.098 Oile sunt foarte numeroase. Populaţia mănâncă multă carne de oaie. Originea lor pare a fi oaia din stepele asiatice: Ovis arkal Brandt sin. Ovis arkar.”
După revenirea Dobrogei la patria mamă, se fixează regimul proprietăţii prin „legea de aplicare a administraţiei Dobrogei din 2 martie 1880” şi legea din 1882, care au fost considerate reforme pentru Dobrogea, deoarece au contribuit la dezvoltarea agriculturii.
Instalarea administraţiei româneşti în Dobrogea a constituit un pas important în dezvoltarea economică prin luarea de măsuri, desfiinţarea dijmei „de orice natură pentru anul 1879,” precum şi suprimarea ori înlocuirea altor dări prin dări mai uşoare. Legea din 2 martie 1880, alcătuită din 68 de articole, reglementează chestiunile privitoare la teritoriul şi drepturile Dobrogei, administraţiei, instituţiile judeţene şi comunale, finanţele şi puterea armată. Regulamentul din 5 iunie 1880 dezvoltă prevederile legii din 9 martie 1880, cu privire la verificarea titlurilor de proprietate şi posesiune imobiliară rurală în Dobrogea. În fiecare plasă s-a instituit o comisie locală pentru strângerea titlurilor de proprietate şi o comisie centrală pentru verificarea titlurilor de proprietate. Art.1 din lege menţiona că proprietatea şi posesiunea imobiliară se dobândeşte, se conservă, se transmite şi se pierde conform legilor otomane în vigoare, până la data de 11 aprilie 1877. În februarie 1880, Mihail Kogălniceanu arăta în raportul prezentat Consiliului de Miniştri: „în toate zilele se primesc o mulţime de petiţiuni la Minister din partea locuitorilor săteni, prin care cer să li se dea pământul din proprietatea statului (…), că statul posedă proprietăţi întinse în Dobrogea şi pământuri rămase de la cerchezi şi tătari, în urma părăsirii lor, cu ocazia războiului din urmă.”
În expunerea generală a situațiunei județului Constanța, Dare de seamă făcută Consiliului Județean în ziua de 18 ianuarie 1881, de către prefectul județului, între comunele cu venituri neînsemnate sunt și Chior-Ceșme (com. tătară, pl. Medgidia) cu 18 lei și Tașpunar (com. tătară, pl. Medgidia) cu 30,50 lei.
În exercițiul financiar pe 1881-1882, bugetul comunei Tașpunar este de 1407,20 lei la venituri, 1253 lei la cheltuieli, 144 lei excedent, care va fi folosit pentru construirea localului de primărie.
Noua administraţie modifică Legea pentru regularea proprietăţii imobiliare în Dobrogea, din 3 aprilie 1882, prin legile din 10 martie 1884, 15 februarie 1885, 11 iunie 1889, 25 martie 1893 şi 4 aprilie 1908. Până la promulgarea legii funciare din 3 aprilie 1882, proprietatea rurală din Dobrogea a fost guvernată de dispozițiile codului funciar otoman din 1858.
La 21 august 1882, comisiunile de plăși și centrale au făcut măsurătoarea terenului la Tașpunar, teren delimitat, proprietate, „11440 donumuri, mirie – 1054 ha și 6793 mp. La Chiorceșme, pe 22 august 1882, 9885 donumuri, 908 ha 7993 mp. La Chiorceșme Tatar terenul este în ruină ca proprietate a statului”.
Recoltele în acea perioadă erau foarte mici și datorită lipsei de apă. În zona continentală a județului, pe teritoriul comunei Tașpunar, seceta era prelungită datorită precipitațiilor foarte rare și foarte sărace cantitativ. Pentru arman se curăţa bine un loc circular, se uda de mai multe ori şi se bătea cu pietroiul de treierat. Acesta avea formă cilindrică, cu lungimea mai mare de 1 metru, iar diametrul bazei de 0,50 m. Prin învârtirea în jurul unei axe de fier ce trecea prin mijlocul pietroiului, se presau paiele şi cădeau boabele de grâu pe pământ. Pietroiul era purtat în jurul unui par înfipt în mijlocul armanului, numit „streajer”, tras de cai. Funia pietroiului se strângea pe streajer şi se desfăcea aproape câte o jumătate de zi până se treiera grâul. Paiele erau strânse şi îndepărtate cu furcile, iar boabele se strângeau greu şi se vânturau ca să se îndepărteze gunoaiele mai uşoare decât boabele. Mai târziu s-a folosit maşina pentru alegerea boabelor.
Pentru făcut pleavă vitelor se folosea sania, o bucată de scândură din lemn tare, lungă de 1-1,20 m şi lată de 0,60 m. Pe partea de jos erau înfipte în lemn bucăţi de cremene care tăiau paiele mărunţindu-le, atunci când era trasă de cai în jurul parului din mijloc. Hectarul producea 80-90 de baniţe de orz şi rapiţă, 50-70 de baniţe de grâu, 90-100 de baniţe de porumb. Unitatea de măsurat cereale pe vremea aceea era baniţa.
Documentele de arhivă prezintă situația reală a terenurilor de la Tașpunar și Chiorceșme imediat după instaurarea administrației românești.
În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, când casele erau mici şi fără magazii pentru bucate, oamenii săpau gropi în pământ pentru acestea. Printr-un orificiu de obicei rotund se săpa în jos, lărgindu-se progresiv spaţiul, care până la urmă ajunge să aibă în secţiunea verticală, o formă ovală, ca o oală scobită în pământ. Alteori groapa era mai largă la fund decât la gură. Odată scos pământul afară, se ardea interiorul bine. Apoi, după ce se turnau înăuntru grânele, gropile erau acoperite la gură cu un capac sau cu pământ, astfel încât nu se mai putea şti unde este adăpostul. Paiele rămâneau afară, în şuri bine aşezate, pentru a se scurge apa ploilor şi a zăpezilor.
Printre pomii roditori care se cultivau pe teritoriul comunei, se numărau: nuci, gutui, zarzări şi corcoduşi. Oamenii sădeau câţiva pomi fructiferi pe lângă casă pentru copiii lor. Nimeni nu avea livadă. Treptat, au început să sădească în curţi pomi fructiferi de soiuri bune, şi astfel au apărut caişii, prunii, merii de soi bun şi perii. Se cultiva şi viţa indigenă, zaibăr negru şi alb, tereaz şi gămaie. Producţia de struguri era mică, iar vinul de calitate inferioară.
În comună au existat la începutul colonizării două mori de vânt. Pentru a pune în mişcare pietrele de moară se folosea forţa vântului. Cele patru aripi fixate pe corpul construcţiei transmiteau printr-un sistem de fuse mişcarea pietrelor.
În trecut, deşi oamenii plăteau uneori şi în bani, morarii luau de obicei pentru măcinat o parte din produse – uium – cantităţi care variau după bogăţia recoltei. În perioada dintre cele două războaie mondiale s-au construit două mori mari, moderne, cu valţuri, care puteau măcina câteva vagoane de făină pe zi. Veniturile ce reveneau proprietarilor erau considerabile.
Cei veniți la Tașpunar și Chiorceșme după 1882 sunt împroprietăriți cu 10 ha (317 persoane conform documentelor de arhivă privind percelarea de la 1887 și 1888 și 434 persoane cu 5 ha, completare până la 10 ha). Unii dintre ei, în special ardeleni veniți din zona Sibiului, au cumpărat mari suprafețe de la locuitorii tătari ai comunei, pentru a avea pământ de cultură și islaz necesar hranei animalelor. Aceștia vor contribui la dezvoltarea economică, socială și culturală a satelor. Știutori de carte, vor fi aleși primari ai comunei ( Moțoi și Ionașcu) și vor construi școli și așezăminte culturale.
Semnătura primarului român al Comunei Tașpunar, V. Moțoi – 1886
Tablou cu parcelarea pământurilor de cultură ale locuitorilor din Kior – ceșme în anul 1886
|
Nr. crt. |
Numele și prenumele |
Suprafață |
Cu reducție la 2/3 |
Treimele cedate Statului |
||
|
1 |
Murat Temir Ali Sadic Temir Ali Minster Temir Ali Nebi Temir Ali Malec Temir Ali Giumazie Temir Ali
|
21 ha 9713 mp |
14ha 6475 mp |
7ha 3238mp |
||
|
2 |
Hagian Hagi Osman |
14ha 8007mp |
9ha 8671mp |
4ha 9336mp |
||
|
3 |
Husein Memet Daud Motciu Nani Ahmet Motciu |
9ha 2849mp |
6ha 1900mp |
3ha 0949mp |
||
|
4 |
Raside Motciu Rachife Motciu Demir Bec Mussa |
29 ha 4177mp |
19ha 6118mp |
9ha 8059mp |
||
|
5 |
Hagim Kan Musa Husein Kanis Murat |
7ha 3544mp |
4ha 9029mp |
2ha 4515 mp |
||
|
6 |
Vagip Murat Ciocsene Murat Ramazan Husein Emirdac Husein |
22ha 0632mp |
14ha 7088mp |
7ha 3544mp |
||
|
7 |
Zilla Husein Avosi Husein Hamza Seid |
10ha 6639 |
7ha 7088mp |
3ha 5545mp |
||
|
8 |
Bechir Seid Havos Cudoi Verde
|
14ha 7058mp |
9ha 8059mp |
4ha 9029mp |
||
|
9 |
Dedel Cudoi Verde Serpe Cudoi Verde Mustafa Ali Ahmet Kutlagazi Ali Ahmet |
2ha 7579mp |
1ha 8386mp |
0ha 9193mp |
||
|
10 |
Kurbai Gazi Ali Ahmet Kami Ali Ahmet |
11ha 9509mp |
7ha 9673mp |
3ha 9836mp |
||
|
11 |
Eiup Ali |
7ha 3544mp |
4ha 9029mp |
2ha 4515mp |
||
|
12 |
Raime Memet Abduraman |
9ha 8365mp |
6ha 5577mp |
3ha2788mp |
||
|
13 |
Kierim Ahmet Suleiman
|
9ha 8365mp |
6ha 5577mp |
3ha 2788 |
||
|
14 |
Edie Bechir Tesleu |
9ha 7446mp |
6ha 4964mp |
3ha 2482mp |
||
|
15 |
Derviș Memet Abdișah Selim Bulat |
7ha 6302mp |
5ha 0868mp |
2ha 5434mp |
||
|
16 |
Alim Bulat |
13ha 7895mp |
9ha 1930mp |
4ha 5965mp |
||
|
17 |
Memet Kasan |
36ha 7721mp |
24ha 5147mp |
12ha 2574mp |
||
|
18 |
Nasip Kan Abdurahman Memet Hagi Ibram Ahmet Mahmud |
7ha 3544mp |
4ha 9029mp |
2ha 4515mp |
||
|
19 |
Ali Ahmet |
37ha 0479mp |
|
|
||
|
20 |
Omer Bechir |
17ha 2829mp |
11ha 5219mp |
5ha 7610mp |
||
|
21 |
Suleiman Reside |
22ha 0632mp |
14ha 7088mp |
7ha 3544mp |
||
|
22 |
Osman Giuma Hagi Mussa |
7ha 3544mp |
4ha 9029mp |
2ha 4515mp |
||
|
23 |
Tesleu Hagi Adil |
44ha 1265mp |
29ha 4177mp |
14ha 7088mp |
||
|
24 |
Gesn Bulat Bur Ali Hasan Omer Temir |
22ha 0632mp |
14ha 7088mp |
7ha 3544mp |
||
|
25 |
Soliman Omer Temir Ravide Omer Temir |
60ha 6739mp |
40ha 7088mp |
20ha 2246 |
||
|
26 |
Hagi Buri Ahmet Temir |
44ha 1265mp |
29ha 4177mp |
14ha 7088 |
||
|
27 |
Selim Abdul Gelil |
14ha 7778mp |
9ha 8519 |
4ha 9259mp |
||
|
28 |
Eten Hagi Omer |
22ha 0632mp |
14ha 7088mp |
7ha 3544mp |
||
|
29 |
Selim Gazi Selim Ibraim Pazar Kan Husein Rusten Husein |
25ha 0969 |
|
|
||
|
30 |
Rașide Husein Bechir Husein |
14ha 7088mp |
9ha 8059mp |
4ha 9029mp |
||
|
31 |
Kuvat Husein |
14ha 7088mp |
9ha 8059mp |
4ha 9029mp |
||
|
32 |
Ravide Ali Bur Akai Ali Sadâk |
22ha 0632mp |
14ha 7088mp |
7ha 3544mp |
||
|
33 |
Oraz Ali Sadâc Sorabai Sadâk Bechir |
7ha 3544mp |
4ha 9029mp |
2ha 4515mp |
||
|
34 |
Isan Sadâk Bechir Abdul Hachim Bechir Hagi Kadâr |
15ha 6281mp |
10ha 4187mp |
5ha 2094mp |
||
|
35 |
Elias Ali Bechir Bur Acai |
58ha 8353mp |
39ha 2235mp |
19ha 6118mp |
||
|
36 |
Regep Bur Acai Frații Hagi Zecheria |
18ha 3860mp |
12ha 2573mp |
6ha 1287mp |
||
|
37 |
Zachia Omer Șah Omer Gium Ali |
40ha 5412mp |
27ha 0275mp |
13ha 5107mp |
||
|
38 |
Mola Hasan |
22ha 0621mp |
14ha 4087mp |
7ha 3544mp |
||
|
39 |
Emir Gium Ali Sali Gium Ali
|
14ha 7088mp |
|
|
||
|
40 |
Alim Ghenge |
14ha 7088mp |
|
|
||
|
41 |
Mehmet Emen Gheldi |
29ha 4177mp |
19ha 6168mp |
9ha 8059mp |
||
|
42 |
Amet Tesleu |
14ha 7088mp |
9ha 8059mp |
4ha 9029mp |
||
|
43 |
Arif Memet |
8ha 8253mp |
|
|
||
|
44 |
Husin hagi Selim |
7ha 3544mp |
|
|
||
|
45 |
Giumatedin Hasan Bai |
13ha 2379mp |
8ha 8253mp |
4ha 4126mp |
||
|
46 |
Mola Acai Hagi Docmai |
27ha 5791 mp |
18ha 3861 mp |
9ha 1930 mp |
||
|
|
|
|
|
|
||
|
1 |
Acmola Hagi Ahmet |
7ha 3544 mp |
4ha 9029 mp |
2ha 4515 mp |
||
|
2 |
Radu Iulică |
10ha 5720 mp |
|
|
||
|
3 |
Saimedin Estem |
4ha 5965 mp |
|
|
||
|
4 |
Din Islam |
1ha 8386 mp |
Emigrat |
1ha 8386 mp |
||
|
5 |
Menli Buri |
4ha 5965 mp |
Emigrat |
4ha 5965 mp |
||
|
6 |
Șefir Selim Gazi |
9ha 1930 mp |
|
|
||
|
7 |
Salit Mehmet |
4ha 5965 mp |
|
|
||
|
8 |
Halim Mehmet |
4ha 5965 mp |
|
|
||
|
9 |
Giuma Giuma Bulat |
4ha 5965 mp |
Emigrat |
4ha 5965 mp |
||
|
10 |
Cutta Gazi Emir Ali |
1ha 8386 mp |
Emigrat |
1ha 8386 mp |
||
|
11 |
Hagi Ali Ahmet |
1ha 8386 mp |
1ha 2257 mp |
0ha 6129 mp |
||
|
12 |
Horoz Ali Ahmet |
4ha 5965 mp |
Emigrat |
4ha 5965 mp |
||
|
13 |
Hasan Abusunt |
1ha 8386 mp |
Emigrat |
1ha 8386 mp |
||
|
14 |
Abu Derviș |
4ha 5965 mp |
3ha 0643 mp |
1ha 5322 mp |
||
|
15 |
Murat Ali Idriș |
1ha 8386 mp |
1ha 2257 mp |
0h 6129 mp |
||
|
16 |
Bertulok Idris |
4ha 5965 mp |
3ha 0643 mp |
1ha 5222 mp |
||
|
17 |
Murad Emir |
1ha 8386 mp |
1ha 0643 mp |
0ha 6129 mp |
||
|
18 |
Iacub Habib |
1ha 8386 mp |
|
|
||
|
19 |
Sabit Iacai |
1ha 8386 mp |
1ha 2257 mp |
0ha 6129 mp |
||
|
20 |
Sultan Ali Iusuf |
1ha 8386 mp |
Emigrat |
1ha 8386 mp |
||
|
21 |
Adil Iacza Ioia |
4ha 5965 |
|
|
||
|
22 |
Abdul Ahmet Mohamad |
4ha 5965 |
Emigrat |
4ha 5965 mp |
||
|
23 |
Mustafa Osman |
1ha 8286 mp |
Emigrat |
1ha 8286 mp |
||
|
24 |
Ali Osman Ihtiar |
1ha 8386 mp |
Emigrat |
1ha 8386 mp |
||
|
25 61 |
Huri Alim Gazi |
4ha 5965 mp |
|
|
||
|
62 |
Stan Balea |
|
|
|
||
|
63 |
Ioan Teleamin |
|
|
|
||
|
64 |
Gheorghe Cojea |
|
|
|
||
|
65 |
Matei Căciulă |
|
|
|
||
|
66 |
Vasile Moțoi |
|
|
|
||
|
67 |
Voicu Gh. Moțoi |
|
|
|
||
|
68 |
Nicolae Belu |
|
|
|
||
|
69 |
Niță Cârstocea |
|
|
|
||
|
70 |
Stanciu Moțoi |
|
|
|
||
|
71 |
Gheorghe Cojea |
|
|
|
||
|
72 |
Nicolae St. Moțoi |
|
|
|
||
|
73 |
Ioan Șt. Moțoi |
|
|
|
||
|
74 |
Ioan Brândușoiu |
|
|
|
||
|
75 |
Nicolae N. Belu |
|
|
|
||
|
76 |
Lazăr Olteanu |
|
|
|
||
|
77 |
Stan Stan Munteanu |
|
|
|
||
|
78 |
Gh. Ion Cârstocea |
|
|
|
||
|
79 |
Duțu N. Belu |
|
|
|
||
|
80 |
Gheorghe V. Moțoi |
|
|
|
||
|
81 |
Nicolae C. Lazăr |
|
|
|
||
|
82 |
Gheorghe Cojea |
|
|
|
||
|
83 |
Vasile Vasile Moțoi |
|
|
|
||
|
84 |
Gheorghe Matei Căciulă |
|
|
|
||
|
85 |
Costache Poppa |
|
|
|
||
|
86 |
Ion Munteanu |
|
|
|
||
|
87 |
Dumitru Samoilă |
|
|
|
||
|
88 |
Gheorghe Ion Munteanu |
|
|
|
||
|
89 |
Radu Sulică |
|
|
|
||
|
90 |
Anton Munteanu |
|
|
|
||
|
91 |
Ion Ion Brândușoiu |
|
|
|
||
|
92 |
Dumitru Gh. Cojea |
|
|
|
||
|
93 |
Dumitru D. Cojea |
|
|
|
||
|
94 |
Ion Gh. Cojea |
|
|
|
||
|
95 |
Ali Osman Giuma Gazi |
|
|
|
||
|
96 |
Hagi Mumbat Curban Gazi |
|
|
|
||
|
97 |
Memet Ali |
|
|
|
||
|
98 |
Mahmud Hagi Ibraim |
|
|
|
||
|
99 |
Iuseim Apturaman |
|
|
|
||
|
100 |
Memet Hagi Ibraim |
|
|
|
||
|
101 |
Ismail Cogea Hanefi |
|
|
|
||
|
102 |
Beitula Idris |
|
|
|
||
|
103 |
Selim Gazi Hagi Ibraim |
|
|
|
||
|
104 |
Ablachim Mahmud |
|
|
|
||
|
105 |
Eotem Hagi Omer |
|
|
|
||
|
106 |
Selim Bolat |
|
|
|
||
|
107 |
Hasan Osman |
|
|
|
||
|
108 |
Soleiman Apturaman |
|
|
|
||
|
109 |
Ali Memet |
|
|
|
||
|
110 |
Sadâc temir Ali |
|
|
|
||
|
111 |
Sabit Iacci |
|
|
|
||
|
112 |
Murad Erup |
|
|
|
||
|
113 |
Mamut Ahmet |
|
|
|
||
|
114 |
Asai Alim |
|
|
|
||
|
115 |
Nuri Alim Gazi |
|
|
|
||
|
116 |
Apti Iusein |
|
|
|
||
|
117 |
Amet Hagi Ibraim |
|
|
|
||
|
118 |
Ali hagi Ibraim |
|
|
|
||
|
119 |
Memet Emin Hagi Gheldi |
|
|
|
||
|
120 |
Hagi Bolat Ismail |
|
|
|
||
|
121 |
Amza Sait |
|
|
|
||
|
122 |
Murat Temir Ali |
|
|
|
||
|
123 |
Memet Suliuș |
|
|
|
||
|
124 |
Temir Bec Musa |
|
|
|
||
|
125 |
Adil Iaia |
|
|
|
||
|
126 |
Kuat Iusein |
|
|
|
||
|
127 |
Aliș Suliuș |
|
|
|
||
|
128 |
Omer Giumali |
|
|
|
||
|
129 |
Oraz Ali Hagi Sadic |
|
|
|
||
|
130 |
Sali Acai |
|
|
|
||
|
131 |
Musa Ac Ali |
|
|
|
||
|
132 |
Omer Bechir |
|
|
|
||
|
133 |
Mustafa Omer Ali |
|
|
|
||
|
134 |
Halil Hanefi |
|
|
|
||
|
135 |
Sali Memet |
|
|
|
||
|
136 |
Ali Curban Gazi |
|
|
|
||
|
137 |
Ablachem Selim |
|
|
|
||
|
138 |
Sefer Selim Gazi |
|
|
|
||
|
139 |
Gean Ali Alibek |
|
|
|
||
|
140 |
Murad Ali |
|
|
|
||
|
141 |
Buracai hagi Sadîk |
|
|
|
||
|
142 |
Hali Cheșbi |
|
|
|
||
|
143 |
Ismail Ciauș |
|
|
|
||
|
144 |
Ali Memet |
|
|
|
||
|
145 |
Iacup Ali |
|
|
|
||
|
146 |
Sultan Ali Iusuf |
|
|
|
||
|
147 |
Menli Tolap |
|
|
|
||
|
148 |
Nurlacai Capaci |
|
|
|
||
|
149 |
Bactali Hogea |
|
|
|
||
|
150 |
Nicolae Ioan |
|
|
|
||
|
151 |
Bucur Ghețu |
|
|
|
||
|
152 |
Neagu Ghețu |
|
|
|
||
|
153 |
Ștefan Ghinea |
|
|
|
||
|
154 |
Vasile Șt. Ghinea |
|
|
|
||
|
155 |
Oprea Șt. Ghinea |
|
|
|
||
|
156 |
Ștefan Șt. Ghinea |
|
|
|
||
|
157 |
Ion D. Tobă |
|
|
|
||
|
158 |
Anghel Nica |
|
|
|
||
|
159 |
Ion Tobă |
|
|
|
||
|
160 |
Ștefan Datcu |
|
|
|
||
|
161 |
Petrache Ion |
|
|
|
||
|
162 |
Tudor Datcu |
|
|
|
||
|
163 |
Ioan Mache |
|
|
|
||
|
164 |
Gheorghe Ionașcu |
|
|
|
||
|
165 |
Tudor Trufașu |
|
|
|
||
|
166 |
Stan Calcan |
|
|
|
||
|
167 |
Chiriță Băjenică |
|
|
|
||
|
168 |
Dan Besnea |
|
|
|
||
|
169 |
Gheorghe Besnea |
|
|
|
||
|
170 |
Radu G. Besnea |
|
|
|
||
|
171 |
Dinu Mardale |
|
|
|
||
|
172 |
Girap Giurmali |
|
|
|
||
|
173 |
Ioan Panait |
|
|
|
||
|
174 |
Bucur Cioroiu |
|
|
|
||
|
175 |
Radu D. Cioroiu |
|
|
|
||
|
176 |
Stoica D. Cioroiu |
|
|
|
||
|
177 |
Radu Buricea |
|
|
|
||
|
178 |
Ion D. Mocanu |
|
|
|
||
|
179 |
Ilie Ciocan |
|
|
|
||
|
180 |
Tudor I. Nicola |
|
|
|
||
|
181 |
Ștefan B. Oprișănescu |
|
|
|
||
|
182 |
Anghel Rusu |
|
|
|
||
|
183 |
Dumitru Mocanu |
|
|
|
||
|
184 |
Simion Ciocan |
|
|
|
||
|
185 |
Stan C. Groza |
|
|
|
||
|
186 |
Const. Groza |
|
|
|
||
|
187 |
Mihalache C. Groza |
|
|
|
||
|
188 |
Const. Ene |
|
|
|
||
|
189 |
Aldea Blană |
|
|
|
||
|
190 |
Ioan Galbenu |
|
|
|
||
|
191 |
Ion I. Galbenu |
|
|
|
||
|
192 |
Radu V. Besnea |
|
|
|
||
|
193 |
Const. V. Besnea |
|
|
|
||
|
194 |
Ion Stoica |
|
|
|
||
|
195 |
Anghel Stoica |
|
|
|
||
|
196 |
Stoica Petre |
|
|
|
||
|
197 |
Dinu Nanu |
|
|
|
||
|
198 |
Ion Straton |
|
|
|
||
|
199 |
Grigorie Chiper |
|
|
|
||
|
200 |
Stoica Morărescu |
|
|
|
||
|
201 |
Ion Codârlan |
|
|
|
||
|
202 |
Ioan Ghețu |
|
|
|
||
|
203 |
Nica Perianu |
|
|
|
||
|
204 |
Ioan Perianu |
|
|
|
||
|
205 |
Nicolae Nenciu |
|
|
|
||
|
206 |
Stanciu Mazâlu |
|
|
|
||
|
207 |
Isofache Gheorghe |
|
|
|
||
|
208 |
Oprea Bola |
|
|
|
||
|
209 |
Enache Isofache |
|
|
|
||
|
210 |
Petre Cojocaru |
|
|
|
||
|
211 |
Bucur Preda |
|
|
|
||
|
212 |
Ștefan Crețu |
|
|
|
||
|
213 |
Chiriță Șt. Crețu |
|
|
|
||
|
214 |
Nedelcu Hoștină |
|
|
|
||
|
215 |
Nica Cioroiu |
|
|
|
||
|
216 |
Nicolae Stanciu |
|
|
|
||
|
217 |
Oprea Calcan |
|
|
|
||
|
218 |
Ioan Șt. Crețu |
|
|
|
||
|
219 |
Radu N. Hoștină |
|
|
|
||
|
220 |
Irimia D. Mihalache |
|
|
|
||
„Tablou . De situațiunea caselor comunale din plasa Medgidia, jud. Constanța pe luna Decembrie 1884.
Taș-Punar
Soldul rămas la casă la finele lunii noiembrie – 204,57 lei
Încasati, în cursul lunii decembrie – 276,25 lei
Total – 480,82
Cheltuiți în cursul lunii decembrie – 340,40 lei
Soldul rămas la 1 ianuarie – 140,42
Ianuarie 1885
Excedent 31 decembrie 1884 -140,42
Incasați ianuarie 1885 – 201,10
Total – 341,43
Cheltuiți în cursul lunii ianuarie – 270
Excedent la 1 februarie – 71,43”[11]
Pe la 1900, drumurile care legau comuna cu localitatea Medgidia, cel mai apropiat oraş, erau de pământ. Locuitorii comunei Tașpunar se adunau în cete de neamuri, vecini sau prieteni şi plecau dis-de-dimineaţă, ca să ajungă pe înserat, pentru a doua zi la târg, cu plusul lor de produse din gospodărie. Vindeau cerealele şi vitele şi cumpărau haine, alimente, se aprovizionau pentru iarnă sau făceau cumpărături pentru sărbători.
În prezentarea făcută de M.D. Ionescu Dobrogianu localităților din Dobrogea, se arată următoareale : „(…). Case sunt 510, din care 27 bordeie. Primăria nu are local propriu. Calea vicinală Hârşova-Medgidia trece prin Taşpunar; diferite alte drumuri ordinare pun în legătură între ele cele 5 sate ale comunei, cum şi cu satele învecinate; astfel sunt drumuri spre: Boazgik, Topal, Erkesek, Satiskioi, Ghelengic, Dorobanţul, Carol I, Tortoman, Defcea, Geabacu şi Seimeni.”[12] „Înainte de anul 1900, Comuna Tașpunar avea 107 ha în vatra satului, 540 ha islaz, 423 ha cu stuf, ape, drumuri și stânci, 12.336 ha în proprietatea locuitorilor și 2.302 ha proprietatea satului. Totalul suprafeței este de 15.708 ha. Producția de porumb a fost la 1900 de 35 hl.”[13]
În anul 1900 la Tașpunar erau: „3 mori de vânt și 1 cu abur. E formată din cătunele: Taș – Punar, reședința, în partea de S., pe văile Taș-Punar și Sali – Bei – Dere; Baltăgești, în partea de N., la 7 kil. Spre N. de reședință, pe pârâul Saragea; Chior – Ceșme – Romîn, spre E., la 5 kil. Spre N.- E. de reședință, pe valea cu același nume; Chior – Ceșme – Tătar, 800 m. spre N. -E. de precedentul, tot în valea Chior – Ceșme.
Locuitorii posedă: 260 pluguri, 484 care și căruțe, 1 mașină de treerat cu aburi, 8 mașini de secerat, 30 mașini de bătut porumb, 25 grape de fier, 4 mașini de vânturat, 20 de cosit; 1007 cai, 2445 boi, 20 asini, 22344 oi și 194 porci. Comerciul este activ. Se face prin gara Cernavodă, la 17 kil. spre S. – E., și constă în import de coloniale și manufacturi și în export de cereale și vite, cu produsele lor. Budgetul Com. e la venituri de 10.955 l. și la chelt., de 5545 l. Căi de comunicație sunt: calea județeană Hârșova – Medgidia, trecând pe la 1 kil. Spre V. de satul Taș – Punar; apoi drumuri mici ce unesc cătunele între ele și cu satele vecine: Tortomanul, Carol I, Dorobanțul, Șiriul, Satis – Chioi, Boazgicul, Seimeni, etc.,și care se întretaie în deosebite direcțiuni.”[14] Se constată că exemplul și entuziasmul pentru muncă dat de ardeleni a contribuit în mod substanțial la bunăstarea locuitorilor. Plugurile, căruțele, mașinile de treerat, mașinile de bătut porumbul, grapele, mașinile de vânturat și numărul animalelor sunt cu mult peste media județului Constanța. Cu toate acestea suprafața terenurilor aflate în proprietatea comunei și locuitorilor, este foarte mare, în comparație cu posibilitățile tehnice prezentate mai sus, de folosire eficientă a acestora. Dacă raportăm cantitățile de cereale obținute, constatăm că recoltele erau foarte mici, datorită în primul rând secetei din perioada de vară, pe care o invocă și Ion V. Moțoi în memoriile sale. Este o prezentare completă a situației geografice și economico – sociale a comunei la începutul secolului al XX-lea.
Într-o statistică oficială din 1885 – 1886, întocmită din ordinul Ministerului de Domenii, „pentru perceperea taxei de pășunat, câteva nume proprii de crescătorii de vite numai din plasa Medgidia, arătând și capetele de vite mici și mari ce aveau fiecare din ei în acel an, – adică tocmai în anul când s’au făcut parcelările:
Nec.și D.Șteflea – 2420 vite mici 76 vite mari.
Niță și Gh. Sassu – 3047 vite mici 79 vite mari.
Ion Șteflea Bătrânu – 4203 vite mici 14 vite mari
Voicu Moțoi – 5183 vite mici 115 vite mari
Ion Moțoi – 3330 vite mici 92 vite mari
Neculai N. Gologan – 3684 vite mici 177 vite mari
Ion Cazacu – 1763 vite mici 16 vite mari
Ion Coman – 1866 vite mici 9 vite mari
Dumitru Itu – 1271 vite mici 49 vite mari
Gheorghe Boroș – 2020 vite mici 34 vite mari
Ion Gurgău – 1891 vite mici 12 vite mari
Petru Vineș – 1598 vite mici 12 vite mari
Nec. Manolescu – 3700 vite mici 89 vite mari
(M. Vlădescu- Olt, Constituția. Legea organică din 9 martie 1880, Tipografia „Dor.P.Cucu”, București, 1908, p.69)
În sat veneau şi negustori ambulanţi (marchidanii), cu căruţe cu coviltire, cu un clopoţel deasupra, care le anunţa prezenţa. Ei aduceau tot felul de materiale şi găteli pentru cap. În apropierea Moşilor, veneau cu străchini, oale de pământ şi linguri de lemn. În ceea ce priveşte creşterea animalelor, o statistică a acestora din anul 1900 este prezentată în lucrarea lui M.D.Ionescu Dobrogianu, despre această provincie.
|
Comuna |
Culturi hect. |
Producția |
||||
|
Recoltată în ogor hl. |
Media |
Recoltată în porumb hl. |
Total hl. |
|
||
|
Tașpunar |
– |
– |
– |
35 |
35 |
|
„Taş-Punar. Sat în jud.Constanţa, pl.Medgidia, căt.de reşedinţă al com.Taş-Punar, situat în partea de N a plăşii şi centrală a com., pe valea cu acelaşi nume. Are o întindere de 3.198 ha, din care 11 ha ocupate de vatra satului, cu o populaţie de 99 familii, sau 525 suflete.”[15] Comuna avea trei mori de vânt şi una cu aburi.
Tabloul cabalinelor în 1900 la Tașpunar.
|
Nr.proprietari de animale |
Armăsari |
Cai |
Iepe |
Mânzi |
Total |
Asini |
|
372 |
59 |
583 |
509 |
135 |
1286 |
40 |
Comuna avea 372 de proprietari și 1286 de cabaline în total.
„Herghelia fraților Moțoi (Mocani din Tașpunar), are 100 de iepe din Basarabia. Iată în mod sumar istoricul acestei herghelii: Frații Moțoi, originari din Transilvania, au locuit mai întâi în Basarabia, de unde au trecut, în urma războiului 1877 – 78, în Dobrogea, cu vitele ce aveau. Iepele sunt proveniență din tipul transilvănean cu cel basarabean. Calul acestei herghelii are talia 1,55, însă formele nu sunt destul de armonioase; totuși caii sunt destul de rezistenți. Proprietarii întrebuințează pentru bătaia iepelor armăsarul unguresc; acum au cerut Statului armăsarul anglo-arab Fantome d`Orient. Armata cumpără anual 30-40 cai din această herghelie, pe preț de 400 de franci unul.[16]
Tabloul vitelor cornute mari din 1900.
|
Tauri |
Boi şi juncani |
Vaci cu lapte |
Vaci sterpe |
Mânzaţi şi mânzate |
Viţei şi viţele |
Total |
|
30 |
1317 |
406 |
461 |
291 |
203 |
2708 |
Tabloul caprelor şi oilor în anul 1900
|
Berbeci |
Oi şi noatini |
Total |
Țapi |
Capre |
Total |
|
1684 |
16381 |
18065 |
2 |
14 |
16 |
În comună existau în gospodăriile oamenilor și 619 porci.
Din tabelele prezentate cu situația statistică a animalelor aflate în proprietatea locuitorilor comunei în anul 1900, se constată că numărul total al acestora este de 22.678, deci o medie de peste 60 de capete pentru fiecare familie. Este o garanție a asigurării surselor de hrană și de venituri suplimentare.
Acest lucru este posibil și datorită suprafețelor mari de teren agricol și islaz aflate în proprietatea locuitorilor și a statului. Tabelul următor prezintă statistica reală a acestora.
|
Comuna |
Vatră |
Izlaz |
Drumuri,ape, stuf, stânci |
Păduri hect. |
Productiv hect. |
Suprafața hect. |
|
|
|
Al.locuitorilor |
Al.statului |
|
||||||
|
Tașpunar |
107 ha |
540 ha |
423 ha |
– |
12.336 |
2.302 |
15.708
|
|
Industriile din satele comunei.
|
Comuna |
Fabrici |
Mori cu vânt |
Mori cu apă |
Mori cu aburi |
Piue |
Poverne |
Nr.meseriașilor |
|
Tașpunar |
– |
– |
– |
– |
– |
– |
5 |
|
Fabrici |
Mori cu vânt |
Mori cu apă |
Mori cu aburi |
piue |
poverne |
Numărul meseriaşilor |
|
– |
– |
– |
– |
– |
– |
5 |
Statistica prezentată de Căpitanul M. D. Ionescu Dobrogianu arată foarte bine situația economică a Comunei Tașpunar la anul 1900, după ce se instalaseră în comună primii coloniști veniți mai ales din zona Ardealului, la îndemnul lui Mihail Kogălniceanu, așa cum mărturisește Moțoi în memoriile sale, prezentate în Analele Dobrogei de către Eufrosina Mironescu. Nu există încă niciun fel de industrie, doar atelierele de potcovit caii. Aproape toți locuitorii comunei erau proprietari de animale, aceasta constituind principala sursă de hrană (carnea, laptele, etc.), dar și de venituri, în urma vânzării lor la târgurile săptămânale din Medgidia și Constanța. Chiorceșme este cunoscută și renumită și prin hergheliile de cai pe care le deținea familia Moțoi și care erau cumpărate și folosite de armată, deoarece corespundeau cerințelor
Comuna avea 135 de proprietari de animale, care deţineau 50 de armăsari, 125 de cai, 144 de iepe, 53 de mânji, 4 asini, în total 372 de cabaline. acesteia.
În ceea ce privește producția agricolă, situația prezentată de M.D. Ionescu Dobrogianu pentru anul 1900 arată pentru Tașpunar 4302 ha cultivate cu orz, cu o producție totală de 60.140 hl, și o medie de 13,97 hl/ha. La porumb au fost cultivate 319 ha, cu o producție totală de 18.460 hl, respectiv o producție medie de 13,99 hl/ha. La grâu s-au cultivat 1304 ha, cu o producție de 19.886 hl și o medie de 15,25 hl/ha. Foarte mare este suprafața cultivată cu mei, de 3131 ha, cu o producție totală de 6075 hl și o producție medie de 1,94 hl/ha. La ovăz, suprafața cultivată a fost de 1024 ha, cu o producție totală de 17.235 hl, și o producție medie de 16,83 hl/ha.
Secara și inul nu sunt cultivate la Tașpunar. La rapiță au fost cultivate 356 ha cu o producție totală de 509 hl și o producție medie de 1,43 hl/ha. Fasolea era recoltată doar în porumb, 35 ha din care s-au obținut 35 hl. Cartofii erau cultivați pe 3 ha și s-au obținut 54 hl, cu o producție medie de 18.0 hl/ha.
La fânețe artificiale se cultivau 180 ha, cu o producție totală de 198 C. M., cu o producție de 1,00 medie. La fânețe naturale 120 ha, cu o producție de 960 C.M. și 8.0 medie. Total fânețe 300 ha, 1.158 C.M., și o producție medie 3,8 medie. În ceea ce privește vița-de-vie, existau 5 ha cu o producție totală de 35 hl (7 hl/ha) care valora 560 lei (16 lei/ hl).
Având o populaţie majoritară musulmană, în satele din comună se cresc foarte multe ovine. Se cultivă și o mare diversitate a culturilor de cereale și plante tehnice și furajere, cu producții ce asigură necesarul de hrană al locuitorilor și al animalelor, dar și cu surplusuri care erau valorificate la orașe sau prin vânzare directă celor care veneau în comună. Aceste producții aveau menirea de a contribui și la creșterea bugetului local al comunei, care era folosit pentru dezvoltarea infrastructurii, a învățământului, așezămintelor culturale, etc.
Pentru Tașpunar, „bugetul comunei conține 10.955 lei la venituri și 5545 lei la cheltuieli, ramânând un excedent în plus de 5410 lei; sunt în comună 360 contribuabili.”[17]
Sigur au existat și neînțelegeri în ceea ce privește împroprietărirea și măsurarea terenurilor, mulți locuitori fiind nemulțumiți și-au căutat dreptatea în instanță. Procesele au durat în unele situații și câțiva ani, așa cum reiese din documentele următoare existente la Arhivele Naționale ale României. În unele situații au făcut petiții către ministrul agriculturii pentru a fi sprijiniți în rezolvarea problemelor de legalitate.
Arhivele Naționale ale României, M.A.D., Direcția Bunuri, jud. Constanța, dos. 198/1910,f.26
Arhivele Naționale ale României, M.A.D., Direcția Bunuri, jud. Constanța, dos. 198/1910,f.26
Arhivele Naționale ale României, M.A.D., Direcția Bunuri, jud. Constanța, dos. 198/1910,f.27
Arhivele Naționale ale României, M.A.D., Direcția Bunuri, jud. Constanța, dos. 20/1914
Arhivele Naționale ale României, M.A.D., Direcția Bunuri, jud. Constanța, dos. 20/1914,f.1
Arhivele Naționale ale României, M.A.D., Direcția Bunuri, jud. Constanța, dos. 20/1914,f.2
În ceea ce priveşte suprafaţa agricolă și inventarul animalelor comunei Tașpunar înainte de primul război mondial și la sfârșitul acesuia, N.T.Negulescu ne transmite următoarea situaţie:
Suprafaţa comunei Tașpunar în 1916 este de 8.200 hectare, din care:
|
Localitatea |
arabil |
izlaz |
vatră |
plantaţie |
|
Chiorcişmea |
4608 |
221 |
26 |
– |
|
Taşpunar |
3037 |
126 |
25 |
157 |
|
Total |
7645 |
347 |
51 |
157 |
Animale în anul 1916 :
|
Localitatea |
cabaline |
bovine |
ovine |
Porcine |
|
Chiorcişmea |
735 |
879 |
5766 |
433 |
|
Taşpunar |
603 |
638 |
3994 |
240 |
|
Total |
1338 |
1517 |
9760 |
673 |
Un total de 13.288 capete de animale. Constatăm că față de anul 1900, numărul este mai mic, deoarece unii crescători de animale au început să se ocupe de cultura mare a cerealelor.
Fântâni în anul 1916:
141 în Chiorcişmea şi 93 în Taşpunar dând un debit zilnic de 702 mc. Ele erau construite parte din piatră şi bine întreţinute.
Animale în anul 1922:
|
Localitatea |
cabaline |
bovine |
ovine |
Porcine |
|
Chiorcişmea |
162 |
540 |
979 |
245 |
|
Taşpunar |
124 |
500 |
730 |
264 |
|
Total |
286 |
1040 |
1709 |
509 |
Un total de 3544 de capete. Un adevărat dezastru provocat de primul război mondial. Plecarea bărbaților (foarte mulți tineri și-au dat tributul de sânge), pe marile fronturi a creat o adevărată catastrofă pentru satele comunei. Lipsa forței de muncă pentru câmp și animale, rechizițiile comandate de stat, distrugerile provocate de inamic, au lăsat în urmă greutăți și mari suferințe materiale și sufletești pentru locuitorii comunei Tașpunar. Tătarii din comună, care au luptat în război alături de români, au fost şi ei împroprietăriţi cu 5 ha de pământ. După primul război mondial, comuna a cunoscut o dezvoltare simţitoare, prin apariţia maşinilor de treierat, a tractoarelor şi semănătorilor. Aceste maşini erau importate din America sau Germania. Semănatul cu mâna, aruncând boabele din sac cu mâna, a fost înlocuit cu semănatul mecanic, cu maşinile ce aparţineau celor bogaţi, care primeau pentru folosirea lor bani sau munca omului. Începe în această perioadă să se cultive şi grâu în cantităţi mai mari, sub îndrumarea inginerului de la ocolul agricol. Solul specific – cernoziom – a început să-şi arate calităţile, dând recolte din ce în ce mai ridicate
Aflate într-o zonă prin excelenţă agricolă, localităţile comunei se bazează pe produsele acestei ramuri economice. Proprietatea funciară în anul 1916 avea următoarea situație:
|
Localitatea |
români |
hectare |
tătari |
hectare |
|
Chiorcişmea |
211 |
3840 |
29 |
290 |
|
Taşpunar |
318 |
2717 |
25 |
400 |
|
Total |
529 |
6557 |
54 |
690 |
În anul 1922:
|
Localitatea |
români |
hectare |
turci şi tătari |
hectare |
|
Chiorcişmea |
496 |
2538 |
76 |
180 |
|
Taşpunar |
318 |
2505 |
153 |
212 |
|
Total |
814 |
5043 |
229 |
392 |
În anul 1916 nu aveau pământ:
|
Localitatea |
români |
turci şi tătari |
|
Chiorcişmea |
53 |
25 |
|
Taşpunar |
12 |
22 |
|
Total |
65 |
47 |
În anul1922:
|
Localitatea |
români |
turci şi tătari |
|
Chiorcişmea |
101 |
42 |
|
Taşpunar |
11 |
41 |
|
Total |
112 |
83 |
Moşii nu sunt.
Voicu Moţoi, 543 ha, le cultivă singur.
Ioan Moţoi, 410 ha, le cultivă singur.
Valentin V.Moţoi, 200 ha, le cultivă singur.
Aurel V.Moţoi, 200 ha, le cultivă singur.
Moşt.I.Rozescu, 700 ha, arend.d-rului N.N.Gologan.
În 1922:
Voicu Moţoi, 160 ha, le cultivă singur.
Valentin Moţoi, 200 ha, le cultivă singur.
Aurel Moţoi, 200 ha, le cultivă singur.
Moşt.Voicu Moţoi, 930 ha, le cultivă singur.
În anii 1919, 1920 şi 1921 s-au expropriat 312,00 hectare.
Numărul agricultorilor în 1916 era de 279, din care 274 mici agricultori, iar în 1922 este de 250.
Maşini şi instrumente agricole în 1916 :
13 maşini de semănat.
2 maşini de treierat.
360 alte instrumente.
450 care şi căruţe.
În 1922 :
20 maşini de secerat.
160 care şi căruţe.
Fabrici şi mori în 1916:
Una cu vapori de 10 h.p. pentru măcinat făină întrebuinţând drept combustibil paie, proprietatea d-lui Nicolae Vrabie, având un singur morar. Beneficiază de avantajele legii industriale, având o producţie anuală de 250.000 kg. Una cu motor de 26 h.p. pentru măcinat întrebuinţând drept combustibil benzină, proprietatea d-lui Zaharia Bădilă, având un singur morar, nu beneficiază de avantajele legii industriale, cu o producţie anuală de 400.000 kg.
În această comună nu există nicio moară.
Este una singură de măcinat, cu o producţie de 2000 kg zilnic.
Case în 1916:
|
Localitatea |
cu o cameră |
cu două camere |
cu mai multe camere |
grajduri, mag. |
bordeie |
|
Chiorcişmea |
14 |
88 |
64 |
307 |
– |
|
Taşpunar |
34 |
44 |
41 |
135 |
1 |
|
Total |
48 |
132 |
105 |
442 |
1 |
În 1922:
|
Localitatea |
cu o cameră |
cu două camere |
cu mai multe camere |
grajduri, mag. |
|
Chiorcişmea |
50 |
50 |
55 |
91 |
|
Taşpunar |
30 |
33 |
45 |
79 |
|
Total |
80 |
83 |
100 |
170 |
(…).”[18] Ca urmare a exproprierilor efectuate de guvernele de după război şi împroprietăririi celor care au participat pe front sau urmaşilor celor căzuţi în luptă, în 1922 numărul proprietarilor de moşii este mai redus.
Datorită rechiziţiilor făcute în anii 1916 şi 1917, numărul carelor şi căruţelor va scădea la aproximativ 100, îngreunând în felul acesta situaţia şi aşa destul de dificilă a strângerii recoltelor pentru traiul de zi cu zi al locuitorilor. Legea din 17 iulie 1921, pentru reforma agrară în România, art.125 din alin.3 şi 4 abrogă dispoziţiile legilor din 3 aprilie 1882 şi 10 aprilie 1910 privitoare la înstrăinarea cu titlu oneros sau gratuit a loturilor mici din Dobrogea. Prin lucrările de parcelare din 2 mai 1919, executate pe moşia marilor proprietari, exproprierea se face de către comitetul local al primăriei.
Legea din 13 martie 1925 privind înstrăinarea loturilor dobândite prin împroprietărire, art.1, dispune că pământul dobândit de săteni prin împroprietărire nu putea fi vândut decât sub rezerva exercitării dreptului de preemţiune al statului. Prin exercitarea acestui drept statul vindea pământ sătenilor care nu au fost împroprietăriţi. Se mai foloseau în 1922, „2 maşini de semănat, 27 de secerat, 200 maşini de reparat terenul, ca pluguri, rariţe, borane, tăvăluge, maşini de bătut porumbul.”[19] În această perioadă o serie de întreprinzători încearcă să-şi deschidă afaceri pe teritoriul comunei Taşpunar. Întreprinderile industriale, oricum foarte puţine, apărute la începutul secolului al XX-lea îşi vor înceta existenţa datorită luptelor şi distrugerilor provocate de armatele bulgare pe teritoriul comunei.
În 1922 existau 130 fântâni în Chiorcişmea şi 110 în Taşpunar, săpate în pământ şi bine întreţinute. Ele erau necesare pentru a asigura apa de băut a locuitorilor, dar și a animalelor existente în număr foarte mare. Faptul că unii locuitori au și surplus de produse alimentare (carne în primul rând) și cereale a atras în comună băncile populare încă de la începutul secolului al XX-lea. Instituţiile de credit au contribuit în mod substanţial la progresul Dobrogei după 1878. Dezvoltarea băncilor reprezintă un semn al unei stări materiale din ce în ce mai bune a maselor ţărăneşti. Primele bănci populare au luat fiinţă în Dobrogea încă din anul 1899. Interesate de mediul sătesc, acestea au „constituit în fiecare judeţ câte o Federală a Băncilor Populare, care au drept scop a primi depunerile organizaţiunilor săteşti şi a le acorda creditele necesare. În judeţele Constanţa şi Tulcea, aceste noi instituţii iau fiinţă în anul 1916.”[20] Interesul pentru Taşpunar este manifestat de aceste instituţii financiare, care îşi vor deschide filiale în această localitate. Una în satul Chiorcişmea, „Izvorul”, înfiinţată în 1902 cu 83 de membri şi cu un capital de lei 15.953 deplin vărsat. Una în Taşpunar cu denumirea „Economia” înfiinţată în 1901 cu 103 membri şi cu un capital nominal şi deplin vărsat de lei 31400. După război, în anul 1922 funcţionează aceleaşi bănci: cea din Chiorcişmea cu 120 membri şi cu un capital de lei 30.000, iar cea din Taşpunar cu 80 membri şi cu un capital de lei 20.000.
La sfârșitul primului război mondial, în baza decretului lege apărut în Monitorul Oficial din 3 ianuarie 1919, este oficializată instituția denumită „Casa centrală a cooperației și împroprietăririi sătenilor”. Din această instituție făcea parte Direcția Funciară, care executa exproprierile și împroprietărirea, cu termen până la 2 august 1929, când se desființează și operațiunile vor fi executate de Direcția Reformei Agrare din Ministerul Agriculturii și Domeniilor, care a luat ființă la 1 ianuarie 1930, potrivit legii de organizare a ministerelor din 2 august 1929. Pământurile expropriate au fost vândute în loturi celor îndreptățiți prin lege: mobilizaților de război 1916 – 1919; mobilizaților din campania din 1913; văduvelor de război pentru copii; agricultorilor mici lipsiți de pământ; agricultorilor cu proprietăți mai mici de 5 ha.
„Satele dobrogene, cele mai multe cu gospodării înfloritoare, au cunoscut dezastrul din plin, multe dintre ele fiind transformate în ruine”[21]
Deosebit de grea era situația în mediul rural. Multe sate, fiind distruse, nu ofereau nici un fel de condiții de viață. La 10 august 1919, prefectul județului Constanța preciza unei delegații a băncilor populare „că astăzi putem înregistra
cu durere numeroase cazuri mortale din cauza foamei”[22]. Din păcate, nici comuna Tașpunar nu se afla în afara situației prezentate de prefect.
„Situația a rămas deosebit de gravă în mediul rural unde, așa cum se arată într-un raport trimis în anul 1921 Ministerului Lucrărilor Publice de noul prefect al județului Constanța, C. Pariano, de la „retragere ( a inamicului) și până astăzi 7 – 8000 de plugari locuiesc sub cerul liber ori în gropi săpate împrejurul gospodăriilor ce li s-au devastat sau distrus.”[23]
În anii 1918 și 1919 au fost semnate decretele lege pentru Reforma Agrară, Nr. 3697 și 3911, publicate în Monitorul Oficial Nr. 82 și respectiv, 93 din17 iulie 1921. În cele două decrete se precizează că vor fi expropriate, pentru cauză de utilitate națională, proprietățile rurale, în măsura și condițiile cuprinse în legea Reformei Agrare, în scopul de a spori întinderea proprietății rurale țărănești, de a înființa pășuni comunale, și scopuri de interes general, economic și cultural.
Pentru punerea în aplicare a Reformei Agrare au apărut două regulamente de aplicare, publicate în Monitorul Oficial, în anul 1921. Primele dispoziții au fost date prin Decizia Ministerială nr. 8818, din 21 august 1919. „Începute la 1 ianuarie 1919, operațiunile de expropriere au cunoscut în județele Tulcea și Constanța unul din ritmurile cele mai lente din țară, cu desfășurare inegală de la zonă la zonă.”[24]
După război, în anii 1920 și 1921, s-a format la Siliştea o comisie de împroprietărire pe moşia boierească. Moşierului i s-au lăsat 200 ha de pământ în jurul conacului, iar restul de pământ s-a dat orfanilor şi văduvelor de război, infirmilor şi demobilizaţilor, câte 5 ha.
Asemenea celorlalte provincii, această operaţiune a reformei agrare a determinat în rândul marilor proprietari din dreapta Dunării o atitudine de dezaprobare. Au avut loc luări de poziţie prin care se încerca apărarea proprietăţii. Petre Grigorescu, un important agricultor constănţean, considera că „exproprierile în Dobrogea sunt o crimă naţională.”[25] Proprietarii de pământ nu au acceptat în toate cazurile exproprierile și au acționat în instanță statul român. Unele procese s-au lungit până în preajma celui de-al doilea război mondial. Sunt semnificative documentele din arhiva Ministerului Agriculturii, Direcția Cadastrului.
„La începutul anului 1924 au început și în județul Constanța operațiunile de colonizare pe circa 34.000 ha aflate la dispoziția „Consilieratului Agricol.”[26]
Statistica animalelor aflate în proprietatea locuitorilor comunei Tașpunar în anul 1924, (prezentată de Anuarul Dobrogei) era următoarea: „cai – 748, cornute mari – 802, oi – 6195, porci – 489, asini – 6.”[27]
Băncile populare, Banca federală „Constanța”, Societatea Cooperativă de Credit a Băncilor Populare și Cooperativelor Săteşti şi Obştiilor din Jud. Constanţa au în organismele de conducere și reprezentanți ai comunității. Acest lucru este demonstrat de documentele care îi prezintă pe membrii consiliului de administraţie ai acestor bănci.
Preşedinte Medgidia – Andrei Avram; Ion I. Banciu, membru – Topraisar; Pericle H. Macri – Techirghiol; Marin Stanciu – Mustafaci; Gh. Trache – Capugiu; Ion Cazacu – Cogealac, V.Andronescu – Constanţa; Gh. Dumitru – Pantelimon; Ene Cârac· – Ghelengic; N-lae Doicescu, membru – Cuzgun; N-lae Vişoeanu – Mamut Cuius.
Cenzori: Florian Mihail – Cocargea; Ion Enache – Dorobanțu; I.Drăgulin – Cavaclar.
Cenzori supleanți: P. Enache – Docuzol; St. Perianu – Chiorcișmea;O. O. Boia – Nazarcia
Director, Z. M. Topor
Banca „Economia”
(Taşpunar) Com. Chiorcişmea
Preşedinte – Vasile Bănică, casier – N. Danţulu. Membrii: Costache Simion, Nicolae Drachei, Petre A.· Muşat, Gheorghe A. Vărar .
Banca „lsvorul”
Com. Chiorcişmea;
Preşedinte – T. Tobă, casier – Gh Mihăilescu
Membrii: M. Tudorancea, Ion Calcan, Petre Naum, Stanciu Perican, C. Russu.
De remarcat faptul că în această perioadă se manifestă un interes deosebit din partea unor oameni de afaceri pentru a-şi desfăşura activitatea pe teritoriul acestei comune. Pe lângă avantajele financiare aduse primăriei, deschiderea cârciumilor a creat şi o serie de probleme legate în special de consecinţele consumului excesiv de băuturi alcoolice. În anul 1916 exista „în Chiorcişmea o cârciumă completă, una numai cu vin, o prăvălie cu coloniale, 3 fierării şi o cizmărie. În satul Taşpunar, o cârciumă completă, o prăvălie cu coloniale şi 2 fierării.”
Firmele Comerciale aflate pe teritoriul comunei în prima parte a deceniului al treilea al secolului al XX-lea sunt următoarele. Chiorceşmea : Alevni P. Gr., fierar, Avrigeanu Nicolae – cafenea, Bădila Zaharia – moară, Butoianu Ion -Nita – cârciumă, băcănie şi manufactură, Drăghici Stoica – coloniale, Gherlan A. Soare – cârciumă și coloniale, lsfache I. Enache – cârciumă şi coloniale, Nedelcu Stan – cârciumă şi coloniale, Papă I. Eufrosina – cârciumă şi coloniale, Şerban Pantazica – coloniale, Trufaşu Tudor – idem[31]
Moara de la Chiorcişmea era proprietatea lui Bădilă Zaharia.” Aceasta a fost trecută în administrarea comunei prin legea nr. 119/1948, art. 1, apărută în Monitorul Oficial, Partea I, anul CXVI – 229, sâmbătă 2 octombrie1948, p.10.
Între marii agricultori ai județului Constanța se aflau și cei din Chiorcişme „Aurel Moţoi , Valeria Moţoi ,Voicu Moţoi și Taşpunar Moşt. I. Rozescu.” Conform legilor reformei agrare de după primul război mondial, aceștia au fost expropriați de o parte din pământurile pe care le aveau în proprietate. Au fost situații în care aceștia s-au judecat cu statul român pentru anumite suprafețe. Documentele de arhivă prezentate în această lucrare, fac dovada acestor nemulțumiri ale marilor proprietari.
În perioada dintre cele două războaie mondiale agricultura Dobrogei a constituit, aşa cum în mod corect s-a afirmat în epocă, „ramura de căpetenie pe care se reazimă celelalte ramuri de activitate ale acestei provincii.”
Pentru ţinutul dintre Dunăre şi mare creşterea animalelor „a fost una din principalele preocupări ale locuitorilor acestei provincii. Aşezarea geografică, câmpiile de care dispune şi mai ales climatul pe care îl are au fost elemente care au favorizat această ramură de activitate economică şi în decursul timpului i-au imprimat ritmul unei continue dezvoltări.” În această perioadă administraţia locală de la Taşpunar a luat o serie de măsuri pentru dezvoltarea economică a localităţii. Acelaşi lucru este urmărit şi de prefectura judeţului Constanţa.
Interesul pentru situația economică, socială și culturală a satelor și pentru dezvoltarea activităților agricole este manifestat şi la nivelul plasei. Sunt foarte dese inspecțiile făcute de pretorii plasei Medgidia și chiar de prefect în satele comunei Tașpunar. Procesele verbale existente în fondurile arhivelor stau mărturie și reprezintă dovada realităților cu care se confruntă locuitorii și administrația comunei.
Raportul de activitate a prefectului județului Constanța pe intervalul 1 – 31 octombrie 1943 arată că în comuna Țepeș Vodă bisericile și școlile au nevoie urgentă de reparații. „Subliniem rezultatele excelente obținute la primăria comunei Țepeș Vodă, care a realizat nu numai furajele necesare dar are și de vânzare 3,5 – 4 vagoane de dughie, prin culturi în dijmă executate cu locuitorii în islaz, putând afecta din fondul vânzării, cel puțin 300.000 lei pentru construcția grajdului comunal, în curs de executare.”
Raportul prezintă și obiectele ce vor fi expuse la expoziția produselor atelierelor și întreprinderilor comunale, ce va avea loc la București.
„Tepeș Vodă – reparațiuni de unelte agricole – lemn brut de lucrat, butuc brut, butuc dăltuit, butuc spițat, spițe brute și lucrate, obezi brute și lucrate, colac roată montată, una căruță tip dobrogean, potcoave normale și înfundate, piese de oțel lucrate din nou fără strung (ciocan, clește pentru potcovit, chei, menghine, rindele, rumbane, și diverse piese de unelte agricole sudate.”
Încasările ordinare ale comunelor stagnează din cauza imposibilității de valorificare a cerealelor, aflate încă în mâna producătorilor. La Țepeș Vodă încasările sunt de 67%, prestația în natură are încasări de 65%.
În anul 1933 la Siliștea nu s-a realizat nicio construcție. În 1935 s-a realizat o construcție de 74.000 lei, una în 1936 de 37.244 lei, în 1937 nicio lucrare.
Situația finală arată că începând cu anul 1933 la Siliștea au fost construite doar două clădiri în valoare de 111.244 lei.
Arhivele Naționale – Serviciul Județean Constanța, fond Prefectura Constanța, dos.1/1925, p.158
Arhivele Naționale ale României – Serviciul Județean Constanța, fond Prefectura Constanța, dos.1/1925, p.158
Dezvoltarea economică aduce şi unele încălcări ale legii. În perioada interbelică satele comunei se racordează la schimbările politico-economice şi sociale iniţiate de guvernele care s-au perindat la conducerea României. Administraţia locală încearcă să se folosească de infrastructura creată pentru a obţine banii necesari dezvoltării comunei.
În acelaşi timp, primarul se ocupă şi cu rezolvarea multor probleme cu care se confruntă locuitorii şi rezolvarea petiţiilor depuse de aceştia la prefectura judeţului Constanţa. O astfel de cerere a fost înregistrată la prefectură, cu nr.7518 din 13 aprilie 1938 şi la biroul de petiţionare cu nr.347 din 12 aprilie 1938. Unele petiţii adresate prefecturii se refereau la abuzurile unor funcţionari publici sau chiar ale primarilor.
În perioada celui de-al doilea război mondial (1939-1945), comuna Siliștea s-a racordat cu întregul său potenţial economic şi uman la eforturile considerabile pe care România le-a făcut în războiul împotriva Uniunii Sovietice şi a aliaţilor săi (22 iunie 1941-23 august 1944), şi apoi împotriva Germaniei fasciste şi a Ungariei hortiste (23 august 1944-9 mai 1945). Pentru locuitorii din Siliştea au fost momente de grea încercare, cu atât mai mult cu cât au trăit pe viu drama fraţilor aflaţi în judeţele Durostor şi Caliacra, care prin evenimentele tragice ale anului 1940, au fost nevoiţi să-şi părăsească proprietăţile din aceste judeţe şi să se refugieze spre nord, în judeţele Constanţa şi Tulcea, mulţi dintre ei rămânând apoi aici. Cu toate aceste greutăţi, locuitorii încercatei comune au participat cu entuziasm pe front şi cu acelaşi entuziasm, cei rămaşi acasă, au încercat să suplinească lipsa celor plecaţi pentru a întreţine frontul cu cele de trebuinţă.
Priorităţile agricole în condiţii de război erau stabilite de Comitetul de mobilizare agricolă, al cărui preşedinte era chiar primarul localităţii. Acesta anunţa şi camera agricolă de situaţia lucrărilor agricole.
La 23 septembrie 1941, cu adresa nr.11799, este trimis raportul domnului referent titular Anghel Vasilescu asupra constatărilor făcute în judeţul Constanţa, din ordinul ministrului afacerilor interne Dumitru Popescu, către inspectorul general administrativ Traian Migea. Printre problemele specific locale au fost inserate în raport, în primul rând, „colonizarea refugiaţilor din Cadrilater, sistemul după care au fost distribuite loturile acestor refugiaţi, situaţia mizeră în care locuiesc, precum şi inadaptarea lor încă la noul mediu în care au fost transplantaţi” şi care, aşa cum spune raportul, „au zdruncinat şi zdruncină viaţa locală dobrogeană.”
După 23 august 1944, situaţia economică, socială şi politică a localităţii s-a schimbat ca urmare a noilor raporturi, stabilite prin convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, care prevedea măsuri înrobitoare pentru România. Suferinţele provocate de distrugerile războiului, de pierderile de vieţi omeneşti, de pagubele materiale produse, puţinele bunuri materiale pe care le mai deţin ţăranii (animale, grâne), şi care le asigură subzistenţa, sunt supuse rechiziţiilor pentru convenţia de armistiţiu. Toate acestea au darul de a sărăci şi mai mult populaţia comunei. Cei care încercau să se sustragă acestei activităţi erau pedepsiţi şi acuzaţi de sabotaj economic. Comisiile conduse de primar controlau fiecare gospodărie în parte, pentru a nu apărea situaţii de sustragere. În trecere prin Dobrogea, unităţile militare sovietice nu se sfiau să facă abuzuri, luând cetăţenilor fără niciun fel de proces verbal animalele şi grânele pe care le mai aveau. Lucrurile acestea se întâmplau, deoarece soldaţii sovietici erau încartiruiţi la unii cetăţeni care se plângeau de atitudinea acestora şi în majoritatea cazurilor nu doreau să-i mai primească. Comisia este cea care urmăreşte şi realizarea învoielilor agricole. Acestea se făceau de regulă pe o perioadă de un an între proprietar şi cultivator (arendaş). Arendaşul va semăna terenul şi îşi va reţine sămânţa la strângerea recoltelor. În viziunea lui Mihail Opriţescu, „arendaşul devine după independenţă exponentul capitalismului în agricultură, deşi sistemul arendăşiei nu este reglementat astfel încât să devină performant, cum se întâmplă în vestul Europei.” Ca urmare a schimbărilor politice semnificative, reprezentanţii şi membrii partidelor istorice (P.N.L. şi P.N.Ţ.) vor fi eliminaţi din viaţa publică pe diferite motive şi în urma unor „reclamaţii”. Cursurile pentru cunoştinţele cooperatiste aveau darul de a realiza îndoctrinarea şi învrăjbirea celor care le urmau, împotriva proprietarilor. La un astfel de curs organizat la Constanţa între 13-15 iulie 1947 se precizează că se va „ţine evidenţa strânsă a cursanţilor prin apelul atât la intrarea, cât şi la ieşirea de la cursuri, în plus cursurile vor fi inspectate de domnul prefect.”
Sleită şi jefuită barbar, agricultura agoniza supusă unui proces intens de descompunere.
Sub titlul „Plugarii îşi aleg conducătorii”, ziarul „Scânteia” din 21 octombrie 1944 scria: „Cer arestarea primarului şi a şefului secţiei de jandarmi.” În articolul „Pilda Dobrogei”, ziarul „Scânteia” din 3 noiembrie 1944 arăta: „Dobrogea în frunte cu Constanţa poate servi ca exemplu cum trebuie dusă lupta împotriva rămăşiţelor lui Hitler şi Antonescu (…) pământurile moşierilor care au fugit s-au sabotat, însămânţările sunt date în administraţia comitetelor săteşti (…) pentru prima oară (…) jandarmii sunt puşi la dispoziţia comitetelor comunale şi nu invers.”
La 15 februarie 1945 are loc o grandioasă întrunire, la care participă 700 de delegaţi din toate plasele, comunele şi satele judeţului. La întrunire s-a hotărât să se pornească la înfăptuirea reformei agrare, votându-se o moţiune care cuprindea: „Noi, delegaţii comitetelor săteşti din judeţul Constanţa, adunaţi în ziua de 15 februarie 1945 (…) am hotărât să trecem imediat la acţiune şi să rezolvăm această problemă vitală pentru noi.” Ţăranii trec la alcătuirea tabelelor de plugari fără pământ, sau cu pământ puţin, pentru ca fiecăruia să i se dea în stăpânire lotul cuvenit. S-a hotărât ca „inventarul agricol ce a aparţinut moşierilor să nu fie înstrăinat, stricat sau dosit, pentru că de el va avea nevoie ţărănimea împroprietărită la muncile câmpului.” Moţiunea hotărăşte confiscarea pământurilor „criminalilor de război, moşierilor plecaţi şi a celor ce sabotează muncile câmpului”(!?). Se hotăra confiscarea pământurilor moşiereşti ce depăşeau 50 de hectare. În moţiune s-a acordat o grijă deosebită pentru ostaşii care luptă pe front, pentru văduve, orfani, invalizi şi familiile lor. Organizaţia P.C.R. locală din comuna Siliştea a trecut la exproprierea moşierilor. „Puterea populară instaurată la 6 martie 1945, constituind o formă a dictaturii revoluționar – democratice a proletariatului și țărănimii, sub conducerea proletariatului, era o putere de tip nou; puterea celor mai largi mase populare sub conducerea clasei celei mai revoluționare, clasa muncitoare, exercitată împotriva moșierimii și a marii burghezii reacționare. (…). În urma înfăptuirii reformei agrare la sate s-au produs importante schimbări în repartiția pământului și în special în raporturile dintre clase.”
Au fost împroprietăriţi locuitorii din sat, cu o suprafaţă de teren. Prin parcelarea terenurilor expropriate, în baza Legii de Reformă agrară, nr.187 din 1945, şi cu completarea Decretului lege nr.89, din martie 1949, au fost expropriate moşii pentru împroprietărirea ţăranilor. Din marile proprietăţi expropriate, ferma de stat primea şi ea o suprafaţă. La 1 august 1949, decretul 319 stabilește înființarea GAC-urilor. „Dobrogea a fost prima regiune a țării care a cunoscut calvarul colectivizării forțate, între anii 1949-1957. Procesul a fost precedat însă de naționalizare, la nivelul întregii țări (11 iunie 1948 – 2 aprilie 1950), când cele 8894 de întreprinderi, dintre care 3569 de interes local, s-au regăsit și cele 30 din județul Constanța.” (…) Sub titlul „Chiaburii din Țepeș Vodă sabotează arăturile de toamnă” se relata în cotidianul partidului Dobrogea Nouă, an I, nr. 172/25 noiembrie 1948, modul în care „ plugarii muncitori din comuna respectivă au demascat pe chiaburii satului, obligându-i să repare în trei zile tractorul și să însămânțeze după plan.” [47]
Lotul şcolii, în suprafaţă de 10 ha şi 2.194 m.p. şi al geamiei, au fost expropriate conform dispoziţiilor de la 1 noiembrie 1949 şi „au intrat în administrarea GAS-ului.” Ţăranii împroprietăriţi prin Legea nr.187/ 1945 au primit loturi din moşiile expropriate, pe teritoriul Siliştea.
În această privință, dacă formal reforma agrară a fost benefică pentru țărani, nu același lucru se poate spune atunci când apreciem modalitatea de punere în aplicare a legii, venită ulterior, la 23 martie 1945.
„La mai bine de un an de la ocuparea ”moșiilor” și parcelarea acestora de către țărani, se înregistrau mari probleme în definitivarea aspectelor legale ale reformei agrare. Comisia Interministerială pentru Aplicarea Reformei Agrare – scria Th. Tănăsescu, președintele acestei comisii, adresându-se ministrului de resort – constată că, în majoritatea județelor, parcelarea provizorie, executată chiar de săteni, prezintă lipsuri și erori care ar putea să îngreuneze măsurei (sic!) în vederea înmânării titlurilor celor în drept. Pe de altă parte, măsurătorile și parcelările ce sunt în curs de executare de către topometrii oficiali și care au caracter definitiv sunt operațiuni de durată, care pot întârzia înmânarea titlurilor.”
Totuși, ziarul ”Cuget Liber” anunța, la 4 iulie, pe prima pagină, că ”țăranii județului Constanța, în cadrul unei solemnități impresionante, au primit titlurile de proprietate. Totalul terenurilor expropriate în județul Constanța era de 62772 ha. Plasa cu cel mai mult pământ expropriat a fost Medgidia (14028 ha). Ca rezervă, în acest județ au fost lăsate 1594 ha, pentru prizonierii de război, 415 ha pentru ofițerii decorați cu ordinul Mihai Viteazul, 2021 ha pentru fermele de stat și 425 ha pentru economatele muncitorești și funcționărești.”
Festivitatea privind ”cea mai importantă operă a guvernului Groza – în aprecierea lui V.Dușa – s-a deschis cu imnul regal, iar la sosirea în Piața Ovidiu, locul manifestării, a împuternicitului CALC în Dobrogea, col. Rudenko, s-a intonat imnul sovietic”.
Au fost expropriați 800 de moșieri și împroprietăriți 17.739 țărani la Constanța, pe o suprafață de 56.496 ha (o medie mai mare decât cea pe țară – 3,5; în țară s-au expropriat 1.109.562 ha și au primit pământ 917.777 familii de țărani), ”în primul rând luptătorii de pe frontul împotriva Germaniei hitleriste, acei care ne-au adus independența, orfanii și văduvele. Restul pământului a devenit proprietatea statului. Un an mai târziu, se recunoștea faptul că numai 2000 de țărani, de fapt, primiseră titlurile de proprietate în județ și 179 în municipiu, restul mai avea de așteptat.”
Comisia interimară se va implica activ şi în îndeplinirea condiţiilor de armistiţiu, prin colectarea de la cetăţeni a animalelor şi produselor agricole care vor fi trimise apoi în Uniunea Sovietică.
Conform Tratatului de pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris, la 10 februarie 1947, Partea V, art.22, alin 1, „România va despăgubi Uniunea Sovietică pentru pierderile cauzate ei prin operațiuni militare și prin ocuparea de către România a teritoriului sovietic, însă ținând seama de faptul că România nu numai că s-a retras din războiul împotriva Națiunilor Unite dar a declarat război Germaniei și a dus efectiv război contra acesteia, s-a convenit că reparațiunile pentru pierderile de mai sus nu vor fi efectuate de România în întregime, ci numai în parte, anume pentru o valoare de 300.000.000 dolari U.S.A., plătibili în decurs de opt ani de la 12 septembrie 1944, în bunuri (produse petrolifere, cereale, lemn, vase maritime și fluviale, utilaj divers și alte mărfuri).”
Infracţiunile la prevederile ordonanţei se vor pedepsi în conformitate cu dispoziţiile legii pentru reprimarea speculei ilicite şi sabotajului economic nr.351, care a fost publicată în Monitorul Oficial nr.101/945. În perioada 26 iulie 1947 – 2 august 1947 preţurile principalelor produse erau următoarele: carne de vită – 180000 lei, oaie – 150000, lapte – 50000, ouă găină – 12000, unt – 400000. Se observă foarte bine că greutăţile economice cu care se confruntă locuitorii comunei după cel de-al doilea război mondial, la care se adaugă şi noua politică economică ce urmăreşte înlăturarea proprietăţii şi a concurenţei, eliminarea (chiar fizică) celor care şi-au acumulat averi, au dus la o creştere vertiginoasă a preţurilor într-o perioadă foarte scurtă de timp.
„Pentru ca planul de producție anual să devină o călăuză în activitatea ei și un mijloc de mobilizare a colectiviștilor la îndeplinirea și depășirea sarcinilor, gospodăria colectivă ”Victoria” din comuna Siliștea, raionul Medgidia, a defalcat în 1958 planul pe campanii în raport cu muncile agricole cerute de specificul muncii în agricultură. În acest scop, consiliul de conducere a întocmit în preajma fiecărei campanii planuri operative pentru întreaga gospodărie, ca și pentru fiecare brigadă în parte, în raport cu sarcinile planificate în anul respectiv. Aceste planuri sunt apoi detaliate pe săptămâni și zile.”
În anul 1970 Comuna Siliștea avea în componență „3 sate: Siliștea – satul de reședință, Tortomanu și Țepeș Vodă.(…) Comuna avea o economie agrară dispunând de 15.640 ha suprafață agricolă, din care 14.982 ha teren arabil, 475 ha pășuni și fânețe naturale, 183 ha vii și livezi. Fondul forestier deține 10 ha.” Pe teritoriul comunei își desfășurau activitatea 3 cooperative Agricole de producție cu 172 membrii cooperatori și 8 ferme aparținând Întreprinderii Agricole de stat Dorobanțu. Suprafețele cele mai mari erau cultivate cu grâu, porumb și floarea-soarelui după acestea urmând culturile de legume și cartofi.
În anul 1971 situația animalelor era următoarea: 4.192 de bovine, 2.442 porcine, 405 cabaline, 15.204 ovine, 50 de caprine și 177 familii de albine (aproximativ egală cu situația de la începutul secolului al XX-lea). De asemenea, în comună existau 4 cazane de fabricat țuică, o moară, o brutărie și o unitate de umplut sifoane. Rețeaua comercială (a cooperației de consum cum se chema atunci) și prestările de servicii pentru populație aveau în componență 4 magazine mixte, 3 bufete, 3 ateliere de croitorie, un atelier de cizmărie, un atelier de tâmplărie și un atelier de tricotaje. În cee ce privește ocuparea forței de muncă, în anul 1970, în Comuna Siliștea existau 1093 salariați (200 sezonieri proveniți din alte județe) și un croitor-meșteșugar necooperativizat. Zestrea economică a comunei era completată de 2 agenții P.T.T.R. (poștă – telegraf – telefon – radio), care aveau 428 abonamente la radio, 125 la radioficare și 309 la televiziune. Populația și-a construit în perioada 1966 – 1970 un număr de 21 locuințe, iar din fondurile statului au fost construite 6 apartamente. În ceeace privește ponderea gospodăriilor consumatoare de energie electrică, situația era următoarea: 75% la Siliștea, 78% la Tortoman și 60% la Țepeș Vodă.
La recensământul din 1966, Siliștea avea 193 de locuințe, Tortoman, 261 locuințe și Țepeș Vodă, 238 locuințe.
Dacă totalul locuințelor era în anul 1966, de 690, la care se adaugă cele construite în perioada 1966 – 1970, în anul 2011 numărul acestora a scăzut la 447 locuințe, pentru 476 de gospodării. În ceeace privește activitățile predominante, acestea sunt în continuare agricultura și comerțul. Deocamdată facilitățile investitorilor sunt în aceste domenii, în principal activitatea de arendă. Primăria face eforturi pentru implementarea unor proiecte de investiții, respectiv alimentări cu apă, canalizări, reparații și construcții de drumuri, reparații și construcții noi de edificii ale unor instituții publice prin finanțări ale unor programe europene, finanțări guvernamentale, județene sau locale.
Legătura între comună și reședința județului se face pe mai multe rute: drumul județean Siliștea – Medgidia și drumul național Cernavodă – Constanța, drumul județean Medgidia – D.N. Hârșova – Constanța, Autostrada A2, iar pe calea ferată prin gara Medgidia.
Astăzi comuna Siliștea are 7244,24 ha, din care 97,3 ha intravilan și 7146,94 ha extravilan. Principalele activități sunt agricultura și comerțul.
Revenirea Dobrogei la România, în urma participării armatei române la luptele din sudul Dunării şi a încheierii tratatului de pace de la Berlin, din vara anului 1878, va crea condiţiile pentru alegerea noilor administraţii locale. Prin Legea de organizare a Dobrogei din 9 martie 1880, prefectul avea puteri depline. El numea primarii comunelor rurale şi urbane, din rândul consilierilor aleşi, dizolva consiliile comunale, ordona noi alegeri, revoca primarii, aproba bugetele şi alte lucrări ce depăşeau competenţa consiliilor şi avea directa conducere politică a tuturor ministerelor. Fiecare sat forma o comună administrată de un primar, asistat de un consiliu de 4 persoane, alese de către consătenii lor, „conform obiceiurilor localităţii.”
„Noua provincie a statului român a fost organizată conform regulamentului de împărțire și organizare administrativă a Dobrogei, regulament instituit prin decretul nr. 2533 din 13 noiembrie 1878. Decretul stabilea împărțirea Dobrogei în districte și plăși. Se constituiau trei județe: Tulcea, Küstenge și Silistra Nouă. Județul Küstenge se compunea din trei plăși: Küstenge, Hârșova și Mangalia. Plasa Küstenge cuprindea toate satele vechii căimăcănii cu același nume. Orice sat avea un consiliu comunal și un primar numit de prefectură. Conform art. 49 din legea de organizare a Dobrogei din 9 martie 1880, județul Constanța era împărțit în 5 ocoale (Constanța, Medgidia, Mangalia, Hârșova și Silistra Nouă), care cuprindeau 80 de comune (7 urbane și 73 rurale), 161 de cătune.
Primarul era numit de prefect, ca reprezentant al guvernului ce deţinea puterea publică şi avea în subordinele sale pe toţi funcţionarii administrativi şi politici. Religia nu constituia un obstacol „la numirea lui (…) şi se va căuta să se dea preferinţă la alegerea cultului celui mai numeros.” Această lege a fost modificată la 30 martie 1886, la 3 aprilie 1882, şi în anii:1884, 1885, 1889, 1893. Aceste legi s-au menţinut până în 1913, când s-a votat legea pentru abrogarea dispoziţiilor din Legea de organizare a Dobrogei care prevedea îndatoririle şi modul de funcţionare a consiliilor judeţene şi comunale. În documentele aflate la Arhivele Naționale, fondul Ministerului de Interne, Diviziunea Comunală, dosarul 134/1879 este prezentată situația politică a localităților din Dobrogea la anul 1879, „la Kior Cisme aveau drept de vot 59 de persoane iar la Taș – bunar 96 de persoane, primar este Nur Memet”.
În urma scrutinului din august 1880, comuna Taşpunar va avea următoarea componenţă a consiliului local: „aleşi: Tair Şemşedin, Pasil Arif, Hagi Acaĭ Allduvelĭ, Mehmet Ahmet, Ahmet Teoleiu. Numiţi: Ali Ciauş Omer, Mola Murat Feidula.”
Primul primar al comunei a fost numit Pasil Arif.
În expunerea generală a situaţiei judeţului Constanţa, dare de seamă făcută Consiliului Judeţean, în ziua de 18 ianuarie 1881, de către prefectul judeţului, se fac referiri privitoare la noua împărţire administrativ-teritorială a judeţului Constanţa, în care comuna Taşpunar se găseşte în plasa Medgidia, fiind caracterizată printre cele care „s-au bucurat de cele mai neînsemnate venituri.”
În bugetul comunei, pe exerciţiul financiar 1881-1882, apar următoarele sume: 1407,20 lei la evaluarea veniturilor, 1253 lei la cheltuieli admise şi un excedent de 144 lei, care conform observaţiilor, va fi folosit pentru construirea localului de primărie. În anul 1883 alegerile care au avut loc în zilele de 20 şi 21 ianuarie, „s-au amânat din cauza neconvocării alegătorilor la timp”, pentru 1 martie 1884.
„În 1905, Petru Vulcan îl prezintă pe Ion Tițoiu ca primar al comunei rurale Tașpunar și proprietar rural. Născut în 1847, în satul Cernatu, comitatul Brașov, s-a oprit la Andrășești, unde a stat până la 1862, iar de aici a trecut în Basarabia. Din 1878, s-a stabilit în comuna dobrogeană Tașpunar. Este unul dintre fruntașii proprietari din județul Constanța. Se ocupă cu agricultura și creșterea vitelor. La expoziția regională din 1897 a ocupat locul I. Într-o luptă cu „bandiții care prădau și jefuiau satele Dobrogei”, a fost rănit la picior. Din 1878 a fost ales consecutiv consilier comunal și, în câteva rânduri, primar. A fost decorat cu „Coroana României” în grad de cavaler.”
Situaţia administrativă se va schimba la începutul secolului al XX-lea, în textul legii, publicat la 17 ianuarie 1913, se preciza că: „alcătuirea actuală a comunelor rămâne în fiinţă până la 1 aprilie 1914”. „Și în Dobrogea alegerile parlamentare din noiembrie 1919 au determinat o activitate politică mai intensă, cu o prezență publică mai mare a conducerilor organizațiilor locale exprimată, în prezentarea propunerilor electorale și supunerea adversarilor politici unor critici deschise, nu de puține ori contradictorii, pentru a reuși să atragă noi membri și simpatizanți, să obțină cât mai multe voturi și să câștige cât mai multe locuri în parlamentul țării.”
În ceeace privește situația administrativă, după unificarea teritorială de la finalul Primului Război Mondial, România a demarat proiecte, în perioada imediat următoare, în vederea unificării legislative, economice şi administrative. Astfel, a fost promulgată legea nr. 95 din 13 iunie 1925, pentru Unificarea Administrativă, publicată în Monitorul Oficial, nr. 128 din 14 iunie 1925, ce face referire la împărţirea teritoriului Regatului României în 71 de judeţe aparţinând celor 10 provincii istorice (Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia), iar judeţele erau împărţite în comune rurale şi urbane.
Prima împărţire administrativă modernă a României Mari are loc odată cu reforma din anul 1926, ţara fiind împărţită în judeţe, subdivizate în plase, compuse la rândul lor din comune. În acelaşi an, 1926, în Monitorul judeţului Constanţa apare „tabloul de împărţire administrativă a judeţului Constanţa”, tablou ce prezintă o împărţire a judeţului în 8 plase formate din comune şi sate. Cele 8 plase sunt: plasa Constanţa cu reşedinţa în comuna Canara, plasa Cernavodă cu reşedinţa în Cernavodă, plasa Cogealac cu reşedinţa în comuna Cogealac, plasa Medgidia cu reşedinţa în comuna Medgidia, plasa Mangalia cu reşedinţa în comuna Mangalia, plasa Hârşova cu reşedinţa în comuna Hârşova, plasa Traian cu reşedinţa în comuna Cuzgun şi plasa Nouă cu reşedinţa în comuna Baeramdede. Legea din 14 iunie 1925, de unificare administrativă, precum şi legile din 1929 şi 1936, modificate în mai multe rânduri, nu au adus lucruri noi decât în privinţa împărţirii judeţului în plase şi comune, rămasă valabilă până în 1939. Prin împărţirea administrativă din 14 iunie 1925, plasa Medgidia îşi menţine vechea organizare în 14 comune. Primăria Tașpunar este instalată în local luat cu chirie încă din 1916, plătindu-se anual o chirie de 400 de lei. Bugetul ordinar în 1916, la venituri şi cheltuieli a fost de lei 8655 lei. Bugetul extraordinar la venituri a fost de 7929 lei şi la cheltuieli 2606 lei. Bugetul ordinar în 1922 la venituri şi cheltuieli -27.337,88 lei. Bugetul extraordinar la venituri şi cheltuieli – 6800 lei.
Comisia interimară a comunei Tașpunar: Antohie Preseda preşedinte, Niculaie Vrabie, Gh.Bălan, Petre Datcu, Vasile N.Ion, Vasile Băjenică, Cristache Rusu, Gheorghe Mihăiescu, Marin Frâncu, membri. Administraţia a făcut întotdeauna eforturi considerabile, pentru a se înscrie pe linia dezvoltării economico-sociale şi politice, impusă de noile condiţii geopolitice de după Conferinţa de pace de la Paris (1919-1920). Numeroasele controale ale prefecturii din deceniul al Ill-lea au arătat faptul că la Siliştea (noua denumire a localităţii Taşpunar), ,,starea generală din punct de vedere al aplicării legilor, regulamentelor şi ordonanţelor în vigoare” este satisfăcătoare.
Alegerile din anul 1926 au stabilit componența consiliului local al Comunei Țepeș Vodă, care conform procesului verbal din 7 martie 1926, al pretorului Plasei Cernavodă, este alcătuit din următorii membri: Ilie Buricea, cel mai în vârstă, ales președintele Consiliului, au purces la alegerea prin vot secret a primarului în persoana domnului Ene Cojocaru, iar în delegația permanentă pe Ilie Buricea și Neculai Drăghici ca delegați și pe Fluram Ismail ca supleant.
La 7 decembrie 1929, va avea loc un moment deosebit de important în istoria politică a ţării, prin semnarea Înaltului Decret Regal nr. 4036, publicat în Monitorul Oficial 274, din 9 decembrie 1929, care stabilea conform anexei nr. Ill, noile denumiri ale judeţelor, comunelor rurale şi satelor din România. În anexă, se afla şi localitatea Taşpunar, care îşi va schimba numele în Siliştea şi va aparţine în continuare de plasa Medgidia. În Monitorul judeţului Constanţa nr. 49, din 12 decembrie 1929, apare noua împărţire administrativă.
Legea pentru organizarea administraţiei publice locale a fost adoptată la 3 august 1929 şi a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 3 august 1929. În cadrul acestei legi, împărţirea administrativă a teritoriului se făcea în judeţe şi comune. Judeţele erau subdivizate în plăşi, iar comunele puteau fi subdivizate în sectoare. Judeţele, comunele şi sectoarele aveau personalitate juridică.
Limitele comunelor şi judeţelor sunt stabilite prin lege. Nici o modificare teritorială a judeţelor sau comunelor nu se poate face decât în condiţiile şi în conformitate cu normele stabilite de lege. Fiecare locuitor al ţării, fără deosebire de vârstă, sex, naţionalitate sau confesiune, trebuie să fie membru al unei comune şi să participe la sarcinile ei. Străinii nu se vor putea stabili într-o comună, înainte de a îndeplini formalităţile prevăzute de lege.
Comunele rurale formate din mai multe sate erau administrate de un consiliu comunal. Consiliul comunal rural în comunele formate din mai multe sate este alcătuit din consilieri aleşi prin sufragiu universal, direct şi secret, cu reprezentarea minorităţii, în conformitate cu dispozițiile acestei legi şi din toți primarii săteşti din cuprinsul comunei sau din înlocuitorii lor. Numărul de consilieri aleşi se stabileşte în proporţie de un consilier la o mie de locuitori.
Pentru alegerea lor, satele care compun comuna rurală sunt grupate în circumscripţii electorale şi fiecare alege câte trei consilieri. Dacă numărul de consilieri rezultat din proporţia stabilită nu ar fi divizibil cu trei, el se completează cu unu sau doi. Numărul minim al membrilor din consiliu trebuie să fie de şase consilieri. In cazul în care numărul locuitorilor nu va putea da acest minim, diferenţa se va completa cu noi consilieri. Consiliul comunal se alege pe termen de cinci ani. Mandatul consilierilor comunelor rurale este gratuit. Consiliile orăşeneşti şi municipale sunt compuse din membrii aleşi şi membrii de drept
Prin noua împărţire administrativă din 1930, comuna era administrată de „un consiliu sătesc şi o adunare sătească,” deservită de 8 consilieri. Din documentele vremii sesizăm că locuitorii comunei aderau la diferite partide politice sau grupări politice. Astfel, în urma alegerilor judeţene din 1930, comuna Siliştea constituie a 12-a secţie de votare a plasei Medgidia. Din rezultatele scrutinului din 5 februarie 1930, reiese faptul că au votat la Siliștea 118 alegători pentru consiliu, primar și ajutor de primar, toți pentru Partidul Național Țărănesc. PNL și alte partide nu au obținut niciun vot. La Țepeș Vodă au votat 217 alegători pentru primar, 193 pentru consiliu. Din cei 8 consilieri, 5 au fost aleși de la PNȚ și 3 de la PNL. Cele mai multe voturi au fost acordate grupării naţional-ţărăniste şi grupării liberale. În baza articolului 69 din legea electorală, funcţiile însemnate de pe lângă primărie erau cele de notar, cenzor, secretar şi telefonist.
O preocupare sporită a administraţiei comunale o constituie „ridicarea şi înfrumuseţarea satului.” „prin lucrarea tuturor organelor locale,” după alcătuirea unui plan bine întocmit. Prin circulara din 15 martie 1941, toate organele locale, primarul, notarul, secretarul, casierul, preoţii, învăţătorii, agenţii agricoli, veterinarii şi 3-5 săteni posesori a 3 hectare de pământ, unul a 50 de hectare, alcătuiau consiliul satului.
În vederea realizării acestei sarcini, duminica se întrunea consiliul satului, în scopul stabilirii unui plan de lucru pentru săptămâna următoare, cu scopuri bine precizate, de exemplu: săptămâna curăţeniei, prăşitul porumbului, acordarea de consultaţii pentru copii mici etc.; se creau echipe de copii între 12 şi 18 ani, ce urmau a efectua o zi pe săptămână de clacă pentru curăţirea străzilor, a pomilor, buruienilor şi scaieţilor, fiecare clacă era urmată de o şezătoare comunală când prefectura decerna premii. Sarcini deosebite reveneau funcţionarilor primăriei prin instrucţiunile Prefecturii Constanţa din 28 martie 1941, care „se fac răspunzători pentru ordine, simţ şi devotament, întreţinerea corespondenţei, respectarea atribuţiunilor gospodăreşti, păstrarea actelor de stare civilă şi în mod deosebit grija pentru ajutorarea concentraţilor, invalizilor, văduvelor (I.O.V.R.), precum şi responsabilitatea contului de gestiune.” În baza articolului 97, din legea administrativă din 1 aprilie 1940, se acorda drept de locuinţă, iluminat şi încălzit, precum şi indemnizaţie de transport.
Pretorul plasei Medgidia a organizat o serie de controale în comunele şi satele acestei unităţi administrative. Prin adresa 1135, din 13 mai 1930, în conformitate cu art. 228, din Legea administraţiei locale, acesta înaintează prefecturii o copie a proceselor verbale de inspecţie făcute primăriilor săteşti din acest pretorat în lunile februarie, martie şi aprilie.
În anul 1938, Carol al II-lea îşi impune regimul de dictatură regală şi face o nouă reformă a organizării teritoriale. Judeţele şi plasele nu dispar, dar pierd mult din atribuţii. Apar 10 „ţinuturi”, după modelul german al landurilor, care centralizează în bună măsură administraţia locală. Conform acestei organizări teritoriale judeţul Constanţa aparţinea Ţinutului Marea şi era împărţit în plasele: Dunărea, Ferdinand, Cernavodă, Medgidia, Traian, Negru-Vodă şi Mangalia.
Împărțirea administrativă a județului Constanța în anul 1938 prezintă comuna Siliștea ca aparținând de plasa I Cernavodă. Noua împărțire din anul 1940, propusă prin raportul nr. 38.589/1941 către Ministerul Afacerilor Interne, prezintă comuna Siliștea cu o suprafață de 3333 ha. ( nu are niciun sat aparținător)
Un moment important în viața politică și administrativă a celor două localități se produce în anul 1940, când prin noua împărțire administrativă a României se stabilește alipirea Comunei Țepeș Vodă la Comuna Siliștea. Documentul următor arată că cei doi primari se opun acestei hotărâri.
Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Constanța, Fond Prefectura Constanța, dos. 23/1940, f.130
Arhivele Naționale ale României, Serviciul Județean Constanța, Fond Prefectura Constanța, dos. 23/1940, f.130
Prin Legea Nr. 5/6 septembrie 1950, s-a realizat după model sovietic, raionarea administrativ economică a teritoriului național. Legea prevedea desființarea unităților teritorial-administrative tradiționale: județele, plasele și comunele, țara fiind împărțită în regiuni și raioane. Au fost desființate cele 58 de județe (ca și cele 424 plăși și 6.276 de comune rurale și urbane), fiind înlocuite cu 28 de regiuni (compuse din 177 de raioane, 148 de orașe și 4.052 de comune). Regiunea Constanța a fost o diviziune administrativ-teritorială situată în zona de sud-est a Republicii Populare Române, înființată în anul 1950. Conform noii legi adminstrative, ea a cuprins în perioada 1950 – 1952, următoarele raioane: Adamclisi (Băneasa), Constanța, Hârșova, Istria (Babadag), Medgidia, Negru Vodă. Între 1952-1960 prin Decretul 331, a fost modificată Legea nr. 5/1950, astfel încât, prin comasare, numărul de regiuni a fost redus la 18: Arad, Bacău, Baia Mare, Bârlad, București, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Hunedoara, Iași, Oradea, Pitești, Ploiești, Stalin, Suceava, Timișoara și, pentru prima dată după unire, o entitate administrativă creată pe criterii etnice. Ea a existat până în anul 1960, când a fost înființată regiunea Dobrogea.
La 6 septembrie 1948, Marea Adunare Naţională votează legea asupra împărţirii administrativ-teritoriale a României, modificată apoi în anii 1952 şi 1960, iar la data de 4 iunie 1968 se înstituie împărţirea în regiuni şi raioane. Siliştea face parte din raionul Medgidia.
În deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, ca urmare a evenimentelor interne şi europene care au marcat o alunecare spre extrema dreaptă a unor state europene se simte şi în Dobrogea o proliferare a fenomenului legionar. Doctrina este îmbrăţişată de tineri şi de bătrâni, de locuitorii din mediul urban, dar şi de cei din mediul rural. ,,Pătrunderea legionarismului în Dobrogea s-a realizat în baza unei strategii concepute de Corneliu Zelea Codreanu pentru crearea şi dezvoltarea de organizaţii ale Mişcării în regiuni rămase până atunci în afara influenţei acesteia.”
În ianuarie 1933, în Dobrogea nu funcţionau încă organizaţiile legionare. După această dată, au avut loc o serie de manifestări care au dus la răspândirea fenomenului legionar în această parte a ţării. În perioada electorală activitatea propagandistă a constituit un element de bază pentru strategia acestui partid. Echipele de propagandişti, fondatori ai primelor cuiburi locale, ,,au efectuat marşuri de zeci de kilometri spre diferite localităţi din judeţele Constanţa (Constanţa, Basarabi, Medgidia, Cobadin, Hârşova, Cernavodă, Mangalia, Negru Vodă), Durostor (Silistra şi Turtucaia), Caliacra (Bazargic, Balcic şi Cavarna) şi Tulcea.” În perioada interbelică, partidele politice îşi trimiteau reprezentanţii, în preajma alegerilor, pentru propagandă electorală şi ajutau cu fonduri biserica şi şcoala, pentru a dobândi simpatie. În ziua alegerilor se întâmpla adesea să apară conflicte între membrii partidelor aflate în opoziţie.
Evenimentele din vara anului 1940, care vor duce la ruperea Cadrilaterului de patria mamă au fost intens trăite de locuitorii comunei Siliştea. Ocuparea provinciilor româneşti în mod abuziv prin forţă, ,,a constituit elementul forte de intrare a României în războiul spre est de partea axei naziste.” La frontiera de sud, după 1913, „partea bulgară nu agrea graniţa stabilită” prin tratatul de la Bucureşti. În semn de solidaritate cu fraţii români rămaşi dincolo de graniţa artificială, cetăţenii vor face eforturi mari pentru a-i ajuta pe cei strămutaţi din sudul Dobrogei. Prezenţa primarului în localitate este importantă pentru organizarea problemelor economice şi sociale pe timp de război şi pentru relaţionarea permanentă cu comandamentul frontului în vederea documentării pentru a da răspunsul memoriilor cetăţenilor. Tratată cu indiferenţă de guvernanţi, trecând prin grave dificultăţi, comuna Siliştea a rămas în urma multor sate dobrogene, deşi se afla la o distanţă nu prea mare de Constanţa. Jertfele date de locuitorii satului atât în primul război mondial cât şi în al doilea au fost foarte mari.
Foarte mulţi locuitori ai satului se aflau pe front. Refuzul de a preda subzistenţele în scopul de a le ascunde, „dosirea şi distrugerea lor, precum şi orice manoperă” constituia crimă de sabotaj şi se sancţiona „cu muncă silnică de la 5 la 25 ani, precum şi confiscarea produselor.” La 23 noiembrie 1944, subsecretariatul de stat al aprovizionării armatei şi populaţiei civile rechiziţionează 5 vagoane de ovăz pentru aprovizionarea capitalei.
Într-un raport al Prefecturii judeţului Constanţa se menţiona că s-a restabilit calmul şi ordinea, că viaţa s-a normalizat, deşi populaţia era indignată, cerând să se interzică „rechiziţiile directe şi forţate.”
Paza de zi şi de noapte se asigura „prin guarzi, câte unul din fiecare sat.” Revenea primăriei sarcina de a controla „modul cum îşi fac datoria guarzii pentru a nu se întâmpla furturi şi spargeri.” Regionala P.C.R. a lansat manifestul prin care chema populaţia să sprijine forţele insurecţionale. După 23 august 1944, s-a dus lupta pentru alungarea primarilor în funcţie la momentul respectiv, consideraţi a fi reacţionari şi aducerea în fruntea primăriilor a elementelor noilor forţe politice de stânga (în primul rând comuniştii). Ţărănimea organizată în comitete ţărăneşti, mobilizată şi condusă de P.C.R., a început „marea ofensivă” pentru înfăptuirea „reformei agrare” din martie 1945.
Cea mai mare parte a locuitorilor şi-a dat tributul său, în scopul obţinerii libertăţii naţionale pentru înlăturarea cotropitorilor străini. După evenimentele de la 23 august 1944, comuniştii şi aliaţii lor au trecut imediat „la suplinirea unui dublu deficit: de membri şi, mai ales, de cadre pregătite. Pentru a reuşi au acţionat în direcţia acaparării funcţiilor din aparatul administrativ (prefecturile şi primăriile în primul rând).”
Ca urmare a schimbării regimului politico-social, începând cu anul 1945, au loc schimbări radicale la nivelul administraţiei locale. Se trece la o verificare severă a fiecărui funcţionar, la realizarea dosarelor politice ale acestora, în vederea organizării epurărilor şi a înlocuirii funcţionarilor şi primarilor cu oameni fideli partidului comunist, care vor coopera la îndeplinirea condiţiilor convenţiei de armistiţiu, ,,la combaterea speculei şi a sabotajului economic”. Încă din data de 12 februarie 1945 „începe campania de trimitere de agitatori comunişti la sate care să-i determine pe ţărani să se înscrie în Frontul Plugarilor şi să treacă imediat la împărţirea moşiilor.” Este perioada în care o simplă sesizare poate să-l trimită pe oricare dintre locuitorii comunei Siliştea , la ani grei de închisoare. Exemplele de această natură sunt foarte numeroase. Ministerul de Interne, prin ordinul nr. 45392, din 11 decembrie 1945, comunicat de Prefectura Judeţului Constanţa către toate primăriile din judeţ, cu nr. 30624/ 945, cere să se facă de urgenţă propunerile de epurare, pe criterii, în primul rând politice. După cum se observă, activitatea politică la Siliştea era destul de intensă şi acest lucru este dovedit şi de reprezentarea partidelor în anii 1945-1946. Următoarele activităţi vor avea darul să elimine din scena politică partidele istorice. Oricare membru al acestui partid este considerat un agent provocator ,,care să agite populaţia” şi să răstoarne ordinea ,,democrată” instaurată la 6 martie 1945. Pentru alegerile din anul 1946, membrii acestor partide vor fi consideraţi nedemni de a fi înscrişi în listele electorate, fiind chiaburi şi sabotori.
Constantin Ionașcu
,,Pe aceeaşi lungime de undă, se situa în acelaşi an, raportul asupra situaţiei politice şi economice a judeţului Constanţa.” Principalul partid de opozitie, P.N.Ţ., a fost afectat la începutul anului de sciziune, datorită plecării doctorului Nicolae Lupu. P.C.R. a acţionat în perspectiva alegerilor din 1946, pentru prezentarea pe liste unice a forţelor guvernamentale, reuşind, după ample şi abile manevre, să anihileze gruparea din P.S.D., care cerea liste separate, în frunte cu Titel Petrescu, subordonându-şi integral din acel moment P.S.D.
La 17 mai 1946, se creează o nouă alianţă a ,,Forţelor Democrate”, cu scop electoral, intitulată Blocul Partidelor Democrate (BPD), alcătuită din P.C.R., P.S.D., F.P., P.N.L Tătărescu, P.N.Ţ.-Anton Alexandrescu şi P.N.P., ,,cu un program plin de promisiuni tentante, între care: asigurarea unui regim democrat şi a suveranităţii depline a statului român în cadrul monarhiei constituţionale, ameliorarea situaţiei muncitorilor şi a altor categorii sociale, dezvoltarea culturii, a învăţământului, ştiinţelor şi artelor, ameliorarea sănătăţii publice, refacerea economiei naţionale.”
În judeţul Constanţa, dintre partidele de opoziţie, numai P.N.Ţ. Maniu „a reuşit să-şi răspândească semnul electoral şi manifestele aproape peste tot.” În viziunea organizaţiei P.C.R. Constanţa, în 7 dintre cele 9 plăşi ale judeţului, reacţiunea era puternică. Imediat după victoria în alegerile din noiembrie 1946, după părerea lui Marian Cojoc, care a analizat în profunzime această perioadă, ,,preocuparea principală a P.C.R. a fost lichidarea opoziţiei politice a partidelor istorice. Odată atins şi acest obiectiv, în paralel, P.C.R. s-a străduit pentru absorbţia totală a social-democraţilor în formula Partidului Unic Muncitoresc.”
Prin înlăturarea membrilor partidelor istorice şi a celorlalte partide, reprezentanţii Partidului Comunist Român, ocupau funcţiile cheie în cadrul administraţiei locale şi duceau o campanie agresivă pentru îndeplinirea obiectivelor trasate de la centru. Colectivizarea reprezenta punctul forte al noii politici ,,democratice”. Erau trimise la centru rapoarte de activitate lunare împreună cu rapoartele informative în care se cerea să se arate în mod real numărul cererilor depuse ,,pentru gospodăria colectivă, precum şi activitatea desfăşurată în acest sens.” În acelaşi timp, la nivel local, membrii Comitetului provizoriu duceau o intensă muncă de propagandă şi de lămurire a cetăţenilor pentru înscrierea în colectiv. Cei care se opuneau sau şovăiau la acest aspect apăreau In raportul de activitate, dar la capitolul numit sugestiv demascări.
În această perioadă cei care aveau peste 10 ha şi domiciliul în alte localităţi erau urmăriţi şi consideraţi chiaburi, înscenându-li-se tot felul de acte de sabotaj. De regulă, aceştia îşi pierdeau şi drepturile electorale. Existau şi unii care, dorind să-şi protejeze familiile şi pe ei, cedau în faţa măsurilor opresive impuse de cei ,,sortiţi” să realizeze marea operă a cooperativizării şi instaurării comunismului în România. În acest sens, ei renunţau de bună voie la proprietatea asupra unor bunuri sau a pământului sau acceptau să fie colaboratori fideli ai noilor autorităţi.
Evident că existau şi cetăţeni care aveau nevoie de ajutorul autorităţilor şi care participaseră la campaniile celor două războaie mondiale. În anii 1948-1950 s-au înregistrat multe cereri ale acestor cetăţeni, care doreau să primească un petec de pământ, pentru a–şi menţine subzistenţa. Condiţiile socio-politice şi economice de după război, la care s-au adăugat şi cele naturale, au impus introducerea cartelelor la produsele de bază. Comitetul provizoriu avea misiunea de a analiza şi a aproba cererile cetăţenilor care îndeplineau condiţiile pentru obţinerea acestor cartele. În perioada comunistă s-a lansat lozinca de promovare a femeii în toate structurile aparatului de stat şi de partid.
În ceea ce privește situația administrativă a Comunei Siliștea, aceasta a trecut prin următoarele transformări: Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, text publicat în M.Of. al României, în vigoare de la 17 februarie 1968, Comuna Siliștea este formată din următoarele localități: Siliștea, Tortoman și Țepeș Vodă. La reorganizarea din 1981, Decretul Consiliului de Stat nr. 15 din 23 ianuarie 1981, publicat în Buletinul Oficial, ianuarie 1981 stabilește componența satelor comunei. Acestea sunt: Siliștea, Tortoman și Țepeș Vodă. Formă aplicabilă de la 27 iulie 1981, abrogată temporar de la data 25 aprilie 1989 până la data 22 ianuarie 1990 de legea 2/1989. Repusă în vigoare la data 23 ianuarie 1990 prin Decret-lege 38/1990, când Tortoman devine comună de sine stătătoare și comuna Siliștea are în componență satul Seimeni.
Consiliul Local al Comunei Siliștea a avut următoarea componență în perioada 1992 – 2020:
1992-1996
Primar – Opriș Nicolae
Viceprimar –Septar Emin
Consilieri : Soare Aurel, Nedelcu Mihail, Mihai Dumitru, Chengiali Sami, Stefan Mariana, Crețu Nicolae, Alecu Gheorghe, Popa Valeriu, Gîrbă Ion, Giumali Regep
1996 – 2000
Primar – Opriș Nicolae
Viceprimar – Dulgheriu Ioan
Consilieri : Ștefan Mariana, Crețu Nicolae, Alecu Gheorghe, Barus Virgil, Iordache Vasile, Modoranu Vasile, Netcu Cornel, Neamțu Iulian, Septar Esan
2000-2004
Primar – Soare Mihai
Viceprimar – Ghețu Eugen
Consilieri : Septar Emin, Ștefan Mariana, Crețu Nicolae, Dulgheriu Ioan, Netcu Cornel, Septar Esan, Boncotă Marian, Dumitrescu Constantin, Galea Valeriu, Neamțu Daniel Valeriu, Opriș Nicolae.
2004-2008
Primar – Soare Mihai
Viceprimar – Ghețu Eugen
Consilieri: Septar Emin, Dulgheriu Ioan, Septar Esan, Boncotă Marian -2004-2007, Neamțu Daniel Valeriu -2004-2006, Frâncu Mihai, Bechir Vildan, Chirilă Ghiorghi – 2005-2008, Popa Gheorghe – 2007-2008, Silivestru Emilia, Temesvari Dumitru-2006-2008, Bucur Mihai Titi.
2008-2012
Primar – Soare Mihai
Viceprimar – Ghețu EugenCosilieri : Silivestru Emilia, Chirilă Ghiorghi, Popa Gheorghe, Cîrciumaru Luminița, Condrea Constantin, Milea Vasile Gabriel, Baruș Virgil, Stan Elena
2012-2016
Primar – Soare Mihai
Viceprimar – Ghețu Eugen
Consilieri : Dulgheriu Ioan, Frâncu Mihai, Chirilă Ghiorghi, Popa Gheorghe, Cîrciumaru Luminița, Orbocea Marian -2012-2015, Sandu Ion, Zelinca Petru Liviu, Miron Ioan -2015-2016
2016-2020
Primar – Soare Mihai
Viceprimar – Drăgușanu Milica Gheorghe
Consilieri: Ghețu Eugen, Frâncu Mihai, Popa Gheorghe, Cîrciumaru Luminița, Sandu Ion – 2017-2020, Armeanu Filip -2016-2017, Moise Marian, Moroca Victoria, Neamțu Florin Tiberiu, Septar Hulia.
Secolul al XVIII-lea reprezintă pentru Ţările Române, „perioada Renaşterii şi afirmării naţionale pe toate planurile, dar, vizând, mai direct sau mai discret, cum s-a putut, formarea sau întregirea de state naţionale.” Procesul îndelungat şi dificil al înfiinţării învăţământului naţional „a fost, în primul rând, opera intelectualităţii patriote.” Preotul şi învăţătorul reprezentau conducătorii spirituali ai comunităţii naţionale.
„Dobrogea, spaţiu al etnogenezei româneşti, aflată sub stăpânire otomană din cursul secolului al XV-lea, a cunoscut ca permanenţe etnia românească autohtonă, afirmarea ei pe planul tuturor ocupaţiilor productive, legăturile continue şi multiple cu întreaga românitate, atracţia ei într-o politică naţională largă.”
Înainte de trecerea Dobrogei în stăpânirea Imperiului otoman, a existat un episcopat românesc, la Vicina, în secolul al XIV-lea, a cărui jurisdicţie se întindea şi peste Dunăre, în Valahia orientală. Episcopul de la Vicina, Iachint, chemat de domnul Ţării Româneşti la curtea sa din Argeş, a fost cel dintâi mitropolit al acestei ţări. O mitropolie a fost la Dârstor (Silistra). Au fost episcopi la Dârstor: Portemius (1564), Antonius (1638), Macarius (1672), Atanasius (1710), Hierotens (1719), Seraphimus (1720), Grigore ş.a. Populaţia creştină ortodoxă din Dobrogea veche a aparţinut din epoci îndepărtate de mitropolia din Brăila.
O dimensiune nouă a satului dobrogean a constituit-o dezvoltarea reţelei şcolare. La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, judeţul Constanţa avea în rândurile sale 44% ştiutori de carte, situându-se pe locul al III-lea la nivelul judeţelor din ţară. Autorităţile locale ,,au avut în vedere în primul rând construirea de şcoli şi refacerea celor vechi în toate localităţile rurale.”
„Șcóla și biserica tuturor naționalităților n’a suferit nici o stânjenire, iar pentru progresarea provinciei se fac tóte înlesnirile și lucrări uriașe, numai și numai ca neamurile ce locuesc acest pământ să prospereze și… să înțelégă că stăpânirea românéscă nu e vremelnică.”
În anul 1895, în satele judeţului Constanţa, situaţia ştiutorilor de carte era următoarea:
|
Sexul |
Nr. total |
Ştiutori de carte |
% |
|
Bărbaţi |
52.8995 |
10.0992 |
19% |
|
Femei |
48.913 |
3.114 |
6,36% |
|
Total |
101.808 |
13.206 |
12,9% |
„Pretutindeni românii în Dobrogea simt nevoia de dascăli pentru a da învățătură fiilor lor. În câteva sate am și găsit dascăli pe care-i țin ei, cu cheltuiala lor. Este cutare sat care au umblat și nu s-au lăsat până n-au furat din Țara Românească un biet dascăl pe care-l țin românii în sânul lor mai bine de cum n-ar fi în sânul lui Avram.”
„Se aduceau de către ciobanii de la Săghii (Sibiu) abecedare…, după care se făcea învățătura de carte în școlile de pe lângă biserici, ce erau conduse adeseori de cântăreții bisericilor și numai foarte rareori de preoți – ne informează D. Nițescu prin articolele sub titulatura < Dobrogea în jurul reanexării > publicate în revista < Dunărea de Jos > 1908.”
Din datele statistice de mai sus, reiese că nsatul dobrogean a cunoscut în cele două decenii de la reunirea cu România multiple transformări pe linia progresului, că se obţinuseră succese pe linia dezvoltării culturii şi civilizaţiei moderne în acest spaţiu românesc.” Locuitorii satelor dobrogene doreau să le completeze educaţia de acasă a copiilor prin educația de la şcoală. Vrednicul revizor şcolar al Dobrogei timp de 15 ani, Ion Bănescu, luptă cu osteneală pentru înfiinţarea de noi şcoli româneşti în acest ţinut. În secolul al XIX-lea, cei dintâi învăţători descălecaţi în Dobrogea de la Academia Mihăileană, din Basarabia sau din vechiul Regat, „s-au luptat cu asprimea frigului şi nevoile vremii, ca să ajungă la Constanţa.” „Sosiţi cu gospodăriile în spinare şi copiii de mână, abia pe la sfârşitul lui aprilie 1879, când razele căldicele ale soarelui le îngăduiră să înceapă învăţătura şi fără de foc, având în loc de bănci scânduri aşezate pe 4 pari, bătuţi în pământ, iar drept tablă de scris o cutie mai mare de nisip, ei au deschis cele dintâi şcoale oficiale româneşti.”
În satele care aveau o populaţie amestecată, de turci şi tătari, (asemenea la Tașpunar și Chiorceșme), şcolile şi-au întrerupt activitatea, învăţătorii de aici trecând în alte sate. „În strânsă legătură cu dezvoltarea stărei economice a țăranului stă Școala și Biserica. Învățământul nostru rural ar trebui astfel predat, ca studiul să meargă mână în mână cu practica asupra arboriculturei, gradinăriei, agriculturei, etc., și atâtea ramuri de activitate, de care are nevoie țăranul în viața de toate zilele. Învățătorii și preoții trebuiesc aleși nu numai din absolvenții școlelor normale sau seminarelor, ci să fie obligați să frecventeze cel puțin doi ani o școală de agricultură (preoții și învățătorii) sau de meserii (numai învățătorii).”
Arendarea terenurilor școlilor și bisericilor se face către cei care se ocupă de agricultură cu prețurile care se văd în tabelul următor:
În lucrările din perioada respectivă situația școlilor și știutorilor de carte este prezentată în felul următor: Tepeș – Vodă – Școală și biserică din 1888. Bărbați de la 15 ani în sus erau 265 din care 215 sunt știutori de carte. Femei peste 15 ani erau 331, din care 263 știutoare de carte. „Bibliotecă 1250 vol. Cetite 725 vol. de 613 cetitori anual. La școli secundare 45 (40 plus 5 studenți).”
La 1900, conform Marelui Dicționar Geografic, erau: „2 școale musulmane alipite de geamii.” Pentru populația românească din localitățile comunei, „Școli sunt trei rurale mixte: în Chior – Ceșme, română clădită în 1890, una în Baltăgești și una în Tașpunar, clădite în 1902, fiecare câte un învățător; numărul elevilor în mediu 190.”
În judeţul Constanţa, de la 1903 până la 1909, au luat fiinţă 60 de şcoli rurale cu localuri noi. nPersonalul învăţătoresc era de cea mai bună stofă: normalişti şi seminarişti tineri, dintre cei veniţi după 1889, pe cei care au muncit neîntrerupt în Dobrogea.”
nTot în această perioadă şcolară se petrec şi alte lucruri vrednice de dat la iveală. De pe la 1903 începe înfiinţarea grădiniţelor de copii în satele cu populaţie amestecată. Bătrânii noştri dascăli au simţit fiorul bucuriei şi mândriei româneşti la 1913. (…)
Anii dintre 1895 și 1899 au adus schimbări văzute și pipăite. Sate românești răsar ca din pământ; în locul bordeielor mohorâte se ridică acum gospădării luminoase care te fac să te oprești; în loc de lene, o întrecere aprigă la muncă, așa cum o înțelege Românul când are unde a se învârti. ”
„Personalul învățătoresc în acești zece ani se completează cu normaliștii eșiți din școlile de peste Dunăre, fii de învățători, preoți și gospodari dobrogeni; iar în urmă cu normaliști fii ai Dobrogei, trecuți prin școala normală din Constanța.”
„Tot în acești 10 ani – 1889/99 – se urmează și cu construirea școlilor în fiecare sat, unde se găsea cu cale să se înființeze. N -au prea fost ele așa cum trebuia să fie ; de aceia în urmă s-a simțit nevoia să se facă altele, așa cum le-am avut până în 1916. (…). Tot în aceasă perioadă școlară se petrec și alte lucruri vrednice de dat la iveală. De pe la 1903 începe înființarea grădinilor de copii în satele cu populație amestecată. Numărul lor a fost mic la început; cu timpul însă au atins cifra de 53. Se înființează apoi bănci populare, coruri bisericești, cursuri de adulți, șezători sătești, teatru și serbări școlare. ”
Articolul din ziarul „Cuvântul” face o prezentare a școlii din satul Băltăgești în anul 1905, „Școala primară rurală din satul Băltăgești, comuna Tașpunar, plasa Medgidia, a fost cea dintâiu școală făcută în anul 1902, după tipul nou întocmit de prefectura județului Constanța.
Școala are o sală de clasă de 11 metri lungime, 6 metri și jumătate lățime și 4 metri 20 centimetri înălțime la tavan; apoi patru încăperi pentru învățător și anume: o cancelarie, două odăi de culcare și o bucătărie. Începută în luna august 1902 clădirea a fost terminată în luna octombrie a aceluiaș an. Construcțiunea a fost executată în regie și a costat 3500 lei adunați de la locuitori cari au făcut gratuit transportul tuturor materialelor. Comitetul care a îngrijit de ridicarea acestei școli și care a luat sarcina să adune bani de la subscriptori era compus din: Gheorghe Vasile președinte, Iordan Dogaru casier, Stoian Chelbașu secretar, Gheorghe Tăulea, Alexe Tăulea, Petre Dobrin, Lazăr Bărbieru și Gheorghe I. Șerbănescu membri. Lucrarea după urma buneivoințe obștești a mers cu mare repeziciune, așa că în toamna anului 1903, școlarii s-au putut muta în noul local, cel vechiu, închiriat, urmând a fi evacuat deoarece expirase contractul de chirie. Drept mulțumire pentru pilda sănătoasă dată de locuitorii acestui sat, Gheorghe Vasile, președintele comitetului, a fost decorat cu medalia serviciul credincios de argint. A luat parte activă la ridicarea școalei din Băltăgești harnica și devotata învățătoare dirigintă d-ra Iordana Donciu. Primar al comunei Tașpunar era Ion Moțoiu, iar secretar al primăriei, notar pe acele vremuri, era Constantin Mănescu. E de notat că cele 4 sate ale comunei Tașpunar au școli noui, una cea de la Chior-Cișme a fost facută în 1899, iar celelalte din Băltăgești, Tașpunar și Saragea s-au clădit în anii 1902 și 1903. Merituosul primar Ion Moțoiu, drept răsplată a acestei bune rânduieli, a primit crucea de cavaler a Coroanei României. Populațiunea din satul Băltăgești împărțită pe neamuri se compunea din 387 români, 7 bulgari, 14 țigani și un polon; în total 409 suflete. Numărul elevilor în vârstă de școală era de 71.”
Pe lângă dorința de a transmite știința de carte generațiilor tinere, dar și tuturor acelora care erau cuprinși de fiorul cunoașterii, învățătorii școlilor rurale au fost în linia I pe marile fronturi pentru apărarea pământului și neamului românesc.
„Numele eroilor Învățători și Învățătoare din jud. Constanța care au pierit în timpul Războiului Reîntregirii Neamului și a căror memorie este cinstită, cât de cât, prin înscrierea lor pe o placă memorială (ea se află în incinta fostei Case a Învățătorului Dobrogean din Constanța, construită în 1930, de pe str. Ștefan cel Mare.): Cinstire jerfelor dascălilor din județul Constanța în timpul și din cauza războiului. (…) Vasile Făcăianu – Chiorceșme/ Țepeș Vodă.”
Tributul de sânge al slujitorilor școlii dobrogene a fost cinstit de munca și activitatea celor care au urmat anului 1918. Bucuria reîntregirii neamului i-a entuziasmat pe cei care și-au continuat activitatea în condiții deosebit de vitrege, ca urmare a distrugerii școlilor și satelor dobrogene, între care și Tașpunar și Chiorceșme. V. Făcăianu a contribuit și la subscripția din anul 1914, pentru „ridicarea unei Cruci monument fostului luminator al satelor, învățătorul C-tin Gh. Șeitan.” Remarcabile sunt acțiunile lui Vasile Helgiu, cel care avea să conducă destinele școlii dobrogene în calitate de Revizor Școlar al jud. Constanța, în perioada de după primul război mondial: „de la începutul anului acestuia și până astăzi, zile și săptămâni am colindat aproape toate satele, cătunele, târgulețele din județul Constanța și am rămas înmărmurit de ruina, jalea și amarul pe care un dușman sălbatic le-a lăsat în urma sa. Case dărâmate ori distruse, biserici jefuite și batjocorite, școli cu ziduri șirloite de ploi, plângând parcă după frumusețea de altădată. Sunt sate unde ici colo abia a mai rămas câte o casă, două, ca să povestească barbariile și sunt sate unde școala e distrusă, fără geamuri, fără uși, fără acoperiș. Atât numai că în toate satele, chiar într-o odăiță unde lumina abia pătrunde, așezați pe pietroaie ori scăunele, copiii oamenilor oropsitului pământ al Dobrogei își luminează mintea, graiul românesc de pe buzele tuturora, și tuturora li se picură în suflet credința că neamul românesc a fost, este și va fi stăpânul Dobrogei.”
„Ce am găsit în decembrie 1918? Școlile sătești ruinate sau distruse până la pământ; învățătorii titulari împrăștiați în toată țara, iar o parte din ei jertfiți pentru întregirea neamului; o sărăcie și o jale de lume amărâtă și pe drumuri, cum numai în Dobrogea, și mai cu seamă în județul Constanța – aproape curat românesc – a fost în iarna anului 1918 spre 1919, până târziu înspre vară (…). În aceiași vreme, toți învățătorii și institutorii județului, cari au scăpat de crâncenul războiu, de la Potur lângă Babadag până la Ostrov lângă Silistra, de la Caracicula Mangaliei și până dincolo de Capugiul Hârșovei, toți cei cari și-au format convingerea că, scăpați din fața morții și din ploaia de gloanțe, au datorii mai mari de îndeplinit ca până în 1916, n-au cugetat o clipă de a se reîntoarce la cămin în vagoane neîncălzite, pe șlepuri în bătaia gerului și pe Marea Neagră, mare nesigură și așa de periculoasă din cauza minelor.”
Toate școlile din partea de nord a județului au fost arse, iar cele care au scăpat de vâltoarea focului au fost distruse, luându-li-se lemnăria pentru tranșee. Aceasta era starea localurilor de școală în ianuarie 1919: 15% din ele bune; 70% stricate, fără uși sau geamuri, iar restul păstrând numai zidurile ciuruite, sau numai urma temeliilor. În aceste sate cursurile vor avea loc în case închiriate, insuficiente pentru populația școlară, care se îngrămădea la învățătură. Aceeași soartă au avut-o și școlile din Tașpunar și Chiorceșme.
„Războiul cel mare a rărit rândurile luptătorilor din învățământul primar al județului Constanța; căci aproape 40, și dintre cei mai buni, au plătit cu prețul vieții bucuria care sălășuiește în sufletele noastre azi, după întregirea pământului românesc.”
Stau mărturie versurile culese de la Șt. Perianu din Chiorceșme, de Perianu V., normalist:
Câtecul războiului
Foaie verde și-un dudău
S-a supărat Dumnezeu
De-atâta păcat și rău.
A pus vrajba ntre popoare
Și-i lasă ca să s’omoare
Pe Francezi și pe Germani,
Că ei sunt mai mari dușmani.
De la Marna la Verdun,
Numai fum și guri de tun,
Curge sângele nebun;
Iar mai sus pe-un delușor,
Ce măcel și ce omor!
Curge sângele la vale
De ia voinicul călare
În Galiția de nord
Curge sângele pe glod
De ia gonitoru’not.
-Foaie verde iasomie
‘N noaptea de Sânta Marie
Vine rândul României.
Bate toba, sun gorniștii,
Să s’adune rezerviștii,
Complectași la complectare
Că sunt gata de plecare.
Foaie verde de măr dulce
Ieși măicuță’n deal la cruce
Și vezi țara cum ne strânge
Și ne’nșiră câte doi
Și ne duce la tranșei.
Cad gloanțele peste noi
Par’că-s picături de ploi
Și Germanii vin șuvoi
Curge săngele șiroi.
Foaie verde matostat
Pământule blestemat,
De câți ani nu te-a plouat,
De sugi sânge închegat?
Cântec
Foaie verde de mohor
Dimineața când mă scol
Întâi plâng și-apoi mă spăl
Și mă rezem de usciori
Și mă uit în sat cu dor
Cum trec frați la frățiori,
Surorile la nurori.
Dar la mine n’are cine,
Că sunt singurel pe lume,
Strein ca un pui de cuc,
Strein oriunde mă duc
Și n’am nici un cunoscut;
P’un drum plec, p’un drum mă duc
Strein sunt unde mă duc.
Şcolile săteşti erau ruinate, învăţătorii împrăştiaţi în toată ţara, iar o parte, aproape 80 de învăţători din toată Dobrogea, „jertfiţi pentru întregirea neamului, ca ofiţeri pe front.”[26]
După primul război mondial autorităţile locale au făcut eforturi deosebite pentru a reabilita învăţământul primar şi secundar pe raza comunei. De remarcat faptul că în 1922 nu existau încă grădiniţe de copii în nici una din localităţi. În vara anului 1920 a luat fiinţă comitetul şcolar judeţean, care obliga administraţiile să constituie ,,prin alegere întocmai ca şi consiliile comunale spre a căpăta calitatea de persoane juridice potrivit articolului 3 din decretul lege”, comitetele şcolare comunale.
Prefectura judeţului Constanţa atrage atenţia administraţiei locale, prin ordinul nr. 6074/ 920, că şcoala primară ,,trebuie să aibă sprijinul oricărei instituţii şi îndeosebi al autorităţilor. Revizorul Şcolar ne spunea de lipsa de îndestulă atenţie din partea dumneavoastră faţă de această instituţie vitală. Cursurile sunt pe începute şi localurile în genere nu sunt puse încă în stare de funcţionare. Comitetele şcolare nu vor sau nu pot să dea ceea ce s-a aşteptat de la ele.”
Institutorul Ştefan Momciu vorbește de sprijinul oferit de stat pentru învățătorii școlilor rurale: ,,Casa centrală a băncilor populare şi cooperatiste săteşti, condusă la început de domnul Duca, actualul ministru, a sprijinit cu o mare râvnă dezvoltarea băncilor populare, dând putinţă la foarte mulţi învăţători să-şi dezvolte toată puterea de muncă în ramura cooperaţiei.”
În lucrarea lui N. T. Negulescu, privitoare la situația județului Constanța în perioada 1916 – 1922, în anul în care România a intrat în războiul pentru reîntregirea țării, în satul Chiorcişmea exista o școală cu 5 clase, „înfiinţată în anul 1890, cu un post şi instalată în local propriu, clădit prin împrumutul contractat de comună în 1890 costând 16000 lei”. Pentru postul al doilea, înfiinţat în 1908, s-a luat cu chirie un spațiu, pentru care se plăteau 400 lei anual. Școala avea 3 învăţători, din care unul era definitiv. Conform documentelor de împroprietărire de la 1882, toate școlile au primit în proprietate câte 10 hectare teren de cultură.
La Taşpunar școala a fost înfiinţată în 1891, cu un număr de 5 clase. Este instalată în local propriu clădit în 1903, prin cotizaţiile locuitorilor, constând din 5500 lei. Are un învăţător definitiv. Are 10 hectare teren de cultură obținute prin împroprietărirea de la 1882. În ceea ce privește școlile particulare, existau „două azile confesionale mahomedane, câte unul în fiecare sat, ambele instalate în local propriu construite de locuitori mahomedani, având ca profesor pe hogele geamiei. În 1922 funcţionează două şcoli mixte, una în căt.Chior-Ceşme şi cealaltă în căt.Taş-Punar; şcoli particulare nu există.”
Școala Gimnazială Siliștea, jud. Constanța, Registrul Matricol, 1923-1924, f.37
Școala Gimnazială Siliștea, jud. Constanța, Registrul Matricol, 1927-1928, f.50
Școala Gimnazială Siliștea, jud. Constanța, Registrul Matricol, 1934-1935, f.13
Pentru populația musulmană de vârstă școlară, „cursurile primare erau obligatorii și gratuite. Fiecare familie era obligată sa-și înscrie copiii (după împlinirea vârstei de 6 ani) la școala primară. Localul școlii primare se afla în curtea geamiei, lipit de clădirea moscheei sau separate. Cuprindea două încăperi, una mare și alta mai mica. Învățătorul, în cele mai multe cazuri îndeplinind și funcția de preot (hoge), nu primea salariu din partea statului, ci era plătit fie în bani, fie în natură de către părinții elevilor. Elevii începeau școala cu o ceremonie religioasă deosebită.
După ce copilul ajungea să cunoască alfabetul și să buchisească, învăța Coranul. Cu acest prilej se îndeplinea o nouă ceremonie.” După revenirea Dobrogei la statul român situația învățătorilor s-a schimbat. Astfel, învățătorii de limba turcă ai acestor școli erau, cum precizează Stoica Lascu în articolul „Situația învățătorilor de limba turcă din județul Constanța, în lumina documentelor arhivistice (1940)”, „aproape fără excepții, în perioada interbelică, absolvenți ai Seminarului Musulman din Dobrogea. Acesta era socotit, de către seminariști, ca „formând forul cel mai indicat și competent cu deslegarea chestiunilor musulmane din Dobrogea”, așa cum se arată într-un memoriu al conducerii Asociațiunei Absolvenților Seminarului Musulman (datat 28 februarie 1938), adresat prefectului jud. Constanța.
În toamna anului 1940, organul școlar regional („Ținutul Marea”) al Ministerului Educațiunii Naționale trimite Inspectoratului Școlar Județean Constanța adresa nr. 19.197/1940, cu data de 14 XI 1940, prin care se aprobă „completarea posturilor de limba turcă” în județ, iar persoanele în cauză „se numesc învățători de limba turcă în comunele” respective.
ROMÂNIA
MINISTERUL EDUCAȚIUNII NAȚIONALE
INSPECTORATUL ȘCOLAR AL ȚINUTULUI MAREA
REȘEDINȚA CONSTANȚA
Inspectoratul școlar județean Constanța Data 14.XI. 1940
Avem onoare a vă aduce la cunoștință că aprobăm propunerea Dvs. Pentru completarea posturilor de limba turcă din județul Constanța.
Persoanele trecute în alăturatul tablou, se numesc învățători de limba turcă în comunele trecute în dreptul fiecăruia. Odată cu tabloul de numiri vă restituim toate cererile pentru a fi păstrate de Dvs. (…) Binevoiți a comunica celor în drept urmând ca învățătorii suplinitori numiți să fie plătiți de la data prezentării la post.
Georgescu Mircea
„Șefchet Omer (născut la 22 martie 1914), absolvent al Seminarului în anul 1937 (media 6,61); dorește suplinire la Siliștea, unde a funcționat trei ani în acest post.”
Interesant este faptul că după instaurarea regimului comunist, în anul 1948 -1949, noile autorități au realizat un inventar al terenurilor extravilane și intravilane, aflate în proprietatea școlilor din județul Constanța și al bunurilor mobile și imobile ale acestora. În Dosarul 537/1948, aflat în Arhivele Naționale ale României, în fondul Ministerului Culturii și Instrucțiunii Publice, este prezentată și situația unităților școlare de pe raza comunei Siliștea. Cele 10 ha aflate în proprietatea școlii din Siliștea aveau o valoare de inventar de 180.000 lei. Școala din Țepeș Vodă deține tot 10 ha, dar valoarea de inventar este de 260.000 lei. În ceea ce privește terenurile clădite și terenurile virane asimilate proprietăților clădite, inclusiv terenuri de sport, situația este următoarea: la Siliștea, suprafața este de 8432 m.p., cu o valoare de inventar de 50.592 lei, un corp de clădire cu 6 încăperi, construite pe o suprafață de 156 m.p., cu o valoare de inventar a clădirii de 546.000 lei, la Țepeș Vodă suprafața este de 5997 m. p., cu o valoare de inventar de 35.900 lei, două școli cu trei corpuri de clădire, 9 încăperi și o suprafață de 283 m.p., cu o valoare de inventar de 2.178.750 lei.
Învățătorii de etnie turcă au contribuit și ei la educația copiilor din satele comunei Siliștea, în perioada interbelică, și în anii de după al doilea război mondial și instaurarea regimului comunist în România.
Printre absolvenții Seminarului Musulman din Medgidia sunt prezentați și învățătorii care au funcționat la Siliștea în perioada mai sus menționată.
„Zia N. Resul, absolventă a Seminarului Musulman din Medgidia în anul 1944, a lucrat ca funcționar la Canal Cernavodă, Tahir Sachir absolvent în 1947, învățător, Enver Resul, absolvent în anul 1949, născut la 21.05.1929, la Siliștea, învățător, nu a fost în cler, Geavit Abdulamit, născut la 02.07.1930, absolvent din 1949, din Gherghina, a fost învățător la Siliștea, Maarem A. Resul , născut la 08.01.1944, la Siliștea, absolvent din anul 1963, hoge la Lanurile.”
După instaurarea regimului comunist învățătorii aveau nevoie de recomandări din partea unor persoane de încredere ale regimului pentru a putea fi încadrați pe posturi. De fiecare dată ei erau obligați să-și facă dosare care cuprindeau și acte privitoare la apartenența politică. Documentele prezentate sunt concludente pentru a demonstra acest lucru.